După plecarea lui Steve Bannon, controversatul şef al Cambridge Analytica SUA, practic întreaga administraţie Trump intra în era oamenilor care cunoşteau din interior situaţia din politica externă, securitatea şi apărarea globală, angajamentele americane şi mai ales raţiunea din subsidiar pentru fiecare decizie.

E adevărat că Administraţia Trump era mult prea plină de acea componentă a establishment-ului american alcătuită din militari şi foşti militari, cu experienţă în teatrele de operaţiuni, de unde înclinaţia spre a spune că instrumentul de forţă este mai aproape de decizia din Administraţia Trump. Herbert McMaster, consilier pentru securitate naţională, era general, James Mattis, la Pentagon, tot general de carieră, Mike Pompeo, la CIA, ese militar cu stagii repetate în Afganistan şi alte zone, chiar dacă înclinaţia preponderentă a sa era zona de intelligence şi operaţiuni special. Doar Rex Tillerson, la Departamentul de Stat, era civil, dar cu toate controversele unui Departament incomplet şi subutilizat de către administraţie.

Unde ne aflăm acum, după ultimul episod „The Apprentice“ – Ucenicul – show-ul TV al lui Trump de acum nişte ani, de data asta nu pentru spectacol şi pentru public, ci cu soarta SUA şi a lumii pe masă? Donald Trump l-a schimbat pe Tillerson cu Pompeo, deci a adus un militar la Departamentul de Stat, a înaintat-o în poziţie pe adjuncta sa, şefa de la operaţiuni speciale a CIA, Gina Haspel, ofiţer de intelligence de carieră, şi l-a adus la Casa Albă, în calitate de consilier pentru securitate naţională, pe John Bolton, fost ambasador la ONU, unul dintre bătrânii ulii neoconservatori ai lui Bush Jr., cu abordări tăioase, conservatoare şi directe.


Mike Pompeo, noul Secretar de stat FOTO AFP

Dacă e să gândim în termenii anteriori, ai componentei establishment-ului care e dominant ca influenţă la Casa Albă, e clar că Administraţia Trump are în prim-plan profesionişti, produse ale sistemului, cu relevanţă majoră în diferitele politici de apărare, securitate şi politică externă, acum şi în trecut. Dacă vorbim despre capacitatea administrativă, noua formula a câştigat serios prin aducerea lui Mike Pompeo la Departamentul de Stat, cu posibilitatea ca tocmai componenta diplomatică să dobândească prevalenţă, să-şi definitiveze structura interimară într-una validată definitiv şi să aibă un impact mai mare în deciziile preşedintelui.

„Surpriză“ şi „preocupare“, ca să nu mai vorbim despre „prudenţă“, sunt principalele epitete pe care diplomaţiile Asiei de Sud şi Sud-Est şi cele europene sau din Orientul Mijlociu le-au acordat schimbărilor recente în administraţia americană.

Deci şi pe dimensiunea raportului diplomatic/forţă, administraţia Trump a câştigat cu această ocazie, prin perspectiva de creştere a influenţei dimensiunii diplomatice în cadrul administraţiei. Relevanţa diplomaţiei ar putea creşte şi prin aducerea lui Bolton în poziţia de consilier de securitate naţională în locul lui H.R. McMaster, un general. Însă una e rezultatul analizei hârtiei, alta realitatea. Iar cuplul Pompeo-Bolton s-ar putea să fie mai puternic, mai loial şi apropiat de gândirea lui Trump – deci mai influent – dar şi mai dur şi agresiv în acţiuni decât predecesorii Tillerson-McMaster, mult mai raţionali şi echilibraţi, cu personalităţi puternice şi nedependenţi de administraţie şi de viaţa politică.

De ce e relevantă această analiză şi orientarea reală a administraţiei Trump? Pentru că pe masa din Biroul Oval se află dosare grele şi dificil de gestionat, cu un impact major asupra viitorului problemelor Păcii şi Războiului în lume: Coreea de Nord – abordată diplomatic, prin negociere directă, sau prin utilizarea forţei; Iranul – cu opţiunea explicită a ieşirii din acordul nuclear de control al lui Obama, susţinut de toată lumea liberă; relaţiile cu Rusia şi China – abordate de pe poziţii de flexibilitate şi deschidere spre negociere şi compromis (fiind neclar pe seama cui se vor face pertractările) sau de pe poziţii belicoase, de constrângere şi conflict, cu consecinţe importante pentru zonele de contact şi interese divergente.

„Surpriză“ şi „preocupare“, ca să nu mai vorbim despre „prudenţă“, sunt principalele epitete pe care diplomaţiile Asiei de Sud şi Sud-Est şi cele europene sau din Orientul Mijlociu le-au acordat schimbărilor recente în administraţia americană. Sosirea lui Bolton a fost întâmpinată cu urale la Tel Aviv şi Kiev, ştiută fiind abordarea sa dură şi inflexibilă în raport cu Teheranul şi Moscova, o variantă care ar putea limita pornirile conciliante sau tranzacţioniste ale preşedintelui Trump în spaţiul post-sovietic şi în Orientul Mijlociu. Totuşi, orice evaluare definitivă e prematură şi va trebui să vedem funcţionarea actualei formule pentru a putea decide cu adevărat dacă suntem într-o formulă îmbunătăţită a administraţiei americane sau, din contra, avem în faţă una ce împinge tot mai mult lumea spre război, cum s-au grăbit să susţină mediile liberale din SUA.