Anunţul făcut de către purtătorul de cuvânt al Casei Albe, Sean Spicer, cu privire la „vizita de lucru” inopinată a preşedintelui Klaus Iohannis la Washington a făcut valuri în cercurile româneşti interesate de politica externă. Ce mă surprinde este că preşedintele României este primit la Casa Albă înainte altor lideri de stat sau de guvern din regiune cu viziuni asupra lumii care sunt mai apropiate de cele ale preşedintelui, precum prim-ministrul Ungariei, Viktor Orban. Asta poate să semnifice importanţa relaţiei strategice bilaterale pentru americani, dar şi faptul că politicile ambivalente şi uneori anti-americane ale liderilor statelor grupului de la Vişegrad nu au rămas neobservate de către noua administraţie. Indiferent de ce partid s-a aflat la guvernare în ultimii ani, deşi cu unele vociferări anti-americane prin 2012, România a rămas un partener stabil şi de încredere al Statelor Unite, iar schimbările politice regionale au crescut importanţa relativă a parteneriatului strategic bilateral.

Cu toate acestea, vizita preşedintelui Iohannis la Washigton are loc într-un context foarte tensionat la nivel strategic şi transatlantic. Atitudinea deloc galantă a preşedintelui Donald Trump cu ocazia inaugurării noului sediu al NATO din Bruxelles, percepută ca o ofensă adusă statelor europene aliate, retragerea recentă din acordul de la Paris privind schimbările climatice, la care România este parte, precum şi atitudinea uneori infantilă şi dovedit neprofesionistă a preşedintelui american creează dileme semnificative pentru politica externă românească. Mai mult, escaladarea scandalului intern legat de posibila intervenţie a Rusiei în alegerile prezidenţiale americane de anul trecut, în care un număr tot mai mare de colaboratori ai preşedintelui sunt implicaţi, ridică întrebări cu privire la modul în care administraţia americană va aborda în continuare relaţiile bilaterale cu Moscova. Acestă relaţie bilaterală Washinton-Moscova este deosebit de importantă pentru România şi celelalte ţări din Europa centrală şi de est, având în vedere proximitatea geografică şi comportamentul revizionist al Rusiei, exemplificat cel mai clar prin conflictul din Ucraina şi anexarea Crimeei, o peninsulă la doar 400 de km de Constanţa. Dezechilibrul strategic cauzat de anexarea Crimeei e aproape insurmontabil.

Totodată, în Europa se fac planuri pentru o uniune europeană a apărării, care să asigure coordonarea şi integrarea resurselor folosite ineficient de cele 27 de state membre care vor rămâne membre ale uniunii după Brexit. Comisia Europeană tocmai a lansat astăzi, 7 iunie 2017, un reflection paper pe tema unei viitoare uniuni de securitate şi apărare. La o zi după inaugurarea noului sediu al NATO, Angela Merkel spune că trebuie (noi, europenii) „să ne luăm soarta în propriile mâini”, de parcă nu ar fi fost aşa întotdeauna, în timp ce Franţa şi Germania încep să-şi integreze unele forţe militare.

SUA rămân singurul actor global care pot să ne ofere o garanţie credibilă şi efectivă de securitate.

Ce vrea şi ce poate da România?

E deja foarte cunoscut că preşedintele Donald Trump are o abordare profund tranzacţională în orice relaţie bilaterală. Îl interesează ce câştigă Statele Unite, iar asta a creat şi va continua să creeze dileme semnificative în mai toate cancelariile globale aliate. Tradiţional, relaţiile dintre SUA şi partenerii săi globali erau definite în termeni de valori comune şi democraţie, precum şi recunoaşterea unui rol proeminent al SUA în organizarea sistemului internaţional. Administraţia lui Donald J. Trump pare să vadă lucrurile în mod diferit şi abordează relaţiile cu partenerii pragmatic, tranzacţional şi urmăreşte minimizarea costurilor hegemoniei (dacă încă mai putem vorbi despre aşa ceva), fără a afecta beneficiile acesteia pentru SUA.

Ce vrea România? Principala miză a României este reconfirmarea (politică) a parteneriatului strategic cu SUA şi a garanţiei de securitate de care România beneficiază în virtutea apartenenţei la NATO şi a parteneriatului strategic. SUA rămân singurul actor global care pot să ne ofere o garanţie credibilă şi efectivă de securitate.

NATO rămâne cadrul cel mai adecvat pentru asigurarea unei apărări comune europene şi trans-atlantice, atât în ce priveşte ameninţările tradiţionale cât şi cele legate de unele netradiţionale, precum terorismul, războaiele informaţionale şi cele electronice. NATO nu este doar o alianţă militară, este o comunitate de securitate care a depăşit de mult statutul de organizaţie internaţională şi a devenit şi o reţea transnaţională formată din zeci şi sute de mii de oameni de pe ambele maluri ale Atlanticului care au o identitate de securitate comună, valori comune şi văd lumea în mod similar. Mă despart aici de opiniile lui Valentin Naumescu, care susţinea primatul unei uniuni europene de apărare în dauna NATO, precum şi de cele ale lui Cristian Pantazi, care susţinea ancorarea României în parteneriatul strategic cu SUA în dauna unei creşteri a cooperării comune europene în domeniul securităţii.

NATO nu este doar o alianţă militară, este o comunitate de securitate care a depăşit de mult statutul de organizaţie internaţională şi a devenit şi o reţea transnaţională bazată pe valori şi interese comune.

UE + NATO = Love

Cred că România ar trebui să se ancoreze în parteneriatul strategic cu SUA şi să susţină dezvoltarea unei „uniuni a apărării” în cadrul Uniunii Europene. Cele două deziderate nu sunt incompatibile, ci se pot dovedi complementare. Investiţiile pe care statele membre ale NATO şi UE trebuie să le facă sunt în propriile forţe naţionale, care pot fi folosite atât pentru atingerea obiectivelor de securitate ale NATO şi UE, care sunt complementare, cât şi pentru obiectivele umanitare ale UE. Totodată, o integrare a forţelor militare europene ar duce la o eficientizare a costurilor de întreţinere şi administrare a forţelor militare europene, pe lângă facilitarea achiziţionării de tehnică de luptă în comun, cum deja se întâmplă în cadrul NATO (achiziţia comună de drone de luptă).

Uniunea Europeană să devină membră cu drepturi depline a Alianţei Nord-Atlantice.

Aşa cum spunea şi Secretarul General al NATO într-o declaraţie din 3 mai 2017, cooperarea dintre NATO şi UE „este acum regula, nu excepţia”. Această cooperare trebuie să continue, menţinând primatul militar al NATO. Repet, dezvoltarea unei „uniuni a apărării” la nivelul Uniunii Europene nu are de ce să contravină intereselor americane sau ale NATO. Şi pentru a asigura coerenţa cadrului de securitate şi apărare din Europa, statele membre ale UE ar trebui nu numai să susţină continuarea parteneriatului strategic dintre NATO şi UE, aşa cum a fost el enunţat la Summitul NATO din Varşovia, dar să meargă mai departe şi să înceapă procesul pentru ca Uniunea Europeană să devină membră cu drepturi depline a Alianţei Nord-Atlantice. Apartenenţa Uniunii Europene la NATO, ca membru cu drepturi depline, ar facilita dezvoltarea unei uniuni a apărării în cadrul structurilor militare şi de comandă ale NATO, necesitând alterări reduse ale structurilor de comandă integrată existente în prezent. Continuarea şi aprofundarea relaţiilor prin aranjamentele „Berlin+” este o altă posibilitate, deşi mai puţin optimă.

Mai multe forţe militare americane în România

Dar să revin la ce vrea România. Ţara noastră ar trebui să vrea asigurarea noii baze de la Deveselu, tehnică de luptă aliată sau americană în România, având în vedere comportamentul imprevizibil al Moscovei, şi poate chiar baze militare permanente (prin rotaţie) ale NATO sau SUA pe teritoriul României. În cazul unui conflict hibrid, avem nevoie să ştim că forţele militare aliate sunt deja în ţară şi poti fi mobilizate imediat, chiar dacă sunt în număr redus. Mobilizarea şi implicarea chiar din primele momente ale forţelor militare aliate într-un potenţial conflict poate reprezenta o garanţie că aliaţii vor avea tot interesul să ne ofere sprijinul militar necesar.

Ce oferă România? Având în vedere natura tranzacţională a preşedintelui american, această întrebare va apărea cu siguranţă. Iar preşedintele Iohannis trebuie să aibă un răspuns tranzacţional, persuasiv şi cât mai simplu.

Ei bine, România are câte ceva de adus la masa americană, să nu zică lumea că vine cu mâna goală. În primul rând, România este una dintre puţinele ţări membre ale NATO care asigură (la limită) cei 2% din PIB pentru cheltuielile de apărare. Aşadar, îndeplinim cerinţa răspicată a preşedintelui Trump de la inaugurarea noului sediu al NATO. În al doilea rând, şeful Statului Major anunţa în aprilie că România intenţionează să achiziţioneze rachete americane Patriot, pe lângă alte comenzi de tehnică militară navală sau terestră. Asta se traduce automat în comenzi pentru complexul militar-industrial american şi, cum îi place domnului Trump să spună, jobs, jobs, jobs.

De asemenea, România a contribuit cu efective militare pe teatrele de operaţiuni ale Statelor Unite şi va continua să participe dacă va fi nevoie. Totodată, parteneriatul strategic dintre serviciile de informaţii româneşti şi cele americane este deja arhicunoscut, iar România şi-a asumat un rol semnificativ în organizarea activităţii de contrainformaţii şi intelligence a NATO, în aprilie deschizându-se încă un centru NATO la Bucureşti.

SUA rămâne un partener strategic, indiferent de cine se află la Casa Albă

Donald Trump se dovedeşte extrem de imprevizibil, netradiţional şi incompetent, dar rămâne preşedintele Statelor Unite. România trebuie să îşi urmărească interesul şi să protejeze parteneriatul strategic cu SUA. Avantajul este că politica externă americană este influenţată şi definită în proporţii semnificative de profesioniştii şi liderii politici din Departamentul de Stat, Departamentul Apărării şi celelalte instituţii americane, iar noi putem spera că aceştia vor reuşi să controleze tendinţele infantile ale preşedintelui american. Vizita la Washington a lui Iohannis este o reuşită doar şi pentru că are loc aşa devreme şi pentru că este primul lider de stat din regiune care ajunge într-o vizită oficială după inaugurarea noului preşedinte.