Putin mizează pe discutarea situaţiei din Siria, joi şi vineri, la reuniunea G20

Preşedintele Rusiei, Vladimir Putin, poate reuşi, la reuniunea G20, iniţierea unei soluţii paşnice pentru Siria.

Înainte ca membrii Congresului SUA să revină, din vacanţă, la Washington D.C., pentru a dezbate şi vota intenţia Casei Albe, de a executa lovituri aeriene, asupra unităţilor militare siriene, preşedintele Barack Obama va asista, la St. Petersburg, pe 5 septembrie, la invitaţia pe care omologul rus o va adresa participanţilor la reuniunea G20, pentru ca să ia în discuţie şi alte soluţii posibile, pentru depăşirea stării conflictuale din Siria.

Nimeni nu subestimează inteligenţa, dar şi pofta de revanşă a actualului lider de la Kremlin, cel care visează, cu ochii deschişi, la refacerea Uniunii cândva sovietice, în viitor euroasiatice.

Echipa sa de relaţii publice are o misiune uşoară, din moment ce însuşi preşedintele Rusiei optează pentru simplitate, în apariţiile publice, cu discursuri bine calculate, dar limpezi, precum şi prezenţe neaşteptate, în diferite părţi ale statului, încă multinaţional, cu 143.400.000 locuitori, conform estimărilor oficiale de la 1 aprilie 2013.

De şapte ori mai mulţi decât cetăţenii României, dar de zece ori mai puţini decât aceia ai Chinei.

O prezenţă recentă, a lui Vladimir Putin, în Extremul Orient, a fost şi prilejul creat pentru un dialog cu jurnaliştii, redat parţial, comentat funcţie de interesele presei dintr-o metropolă sau alta, din spaţiul euroatlantic.

Privind obiectiv această luare publică de poziţie, mesajele preşedintelui rus au relevanţă pentru modul în care el se raportează la comunitatea occidentală, în general, iar la Statele Unite, în mod special.

Afirmaţiile răsăriteanului Putin au savoarea lor, mai ales atunci când, involuntar, generează comparaţii inevitabile.

Prima fiind aprecierea sa că s-a obişnuit cu practica lumii occidentale, de a accepta totul fără prea multe discuţii, în conformitate cu dorinţele şi politicile partenerului american.

Poate mă înşeală memoria, dar în Comunitatea Statelor Independente, creată şi condusă de Moscova, până mai ieri, deciziile Rusiei – precum aniversarea de anul acesta, a Revoluţiei din Octombrie – se însuşeau întocmai şi la timp, de toţi cei invitaţi la masa unde iau cuminţi notiţe.

Putin s-a declarat surprins de votul parlamentarilor britanici, deoarece, în viziunea sa, Marea Britanie este principalul aliat geopolitic al Statelor Unite.

El a apreciat – nota bene – pe cei care au dovedit că sunt ghidaţi de interesele naţionale şi pun preţ pe suveranitatea lor.

Ar trebui să preţuiască şi voinţa Ucrainei, principalul reazăm, de până acum, al Rusiei, de a urma propriile interese, prin decizia de a merge spre Uniunea Europeană. Nu spre cea EuroAsiatică.

Dar suveranitatea manifestă a Ucrainei şi Republicii Moldova, ce se desprind, încet, dar sigur, de tutela răsăriteană, a generat ameninţări şi presiuni precum „glumiţa” lui Dmitri Rogozin, cu privire la îngheţul, din iarna care vine, ce va afecta pe cei sub două milioane de moldoveni rămaşi între Prut şi Nistru, amintind astfel de... aiurelile lui Paul Joseph Goebbels.

Putin are însă dreptate când se referă la tragicele evenimente ce au afectat - şi în ultimul timp - Orientul Mijlociu.

Uită însă să recunoască detaliul că dacă în Consiliul de Securitate al ONU, atât Rusia, cât şi China, ar fi dovedit flexibilitate, nu blocare în politici ale veacului trecut, o serie de soluţii comune puteau detensiona focare de conflict acum extinse.

Ce crede Vladimir Putin despre situaţia la care s-a ajuns în Siria?

Mai întâi reaminteşte o realitate.

Trupele guvernamentale siriene sunt în ofensivă. În unele regiuni au încercuit pe rebeli.

Prin urmare, el este convins că recursul la atacul chimic aparţine insurgenţilor.

Fiind nimic mai mult decât - aici preia o etichetă folosită şi de Nicolae Ceauşescu, în decembrie 1989 - o provocare.

A cui?

A celor ce doresc să atragă alte ţări în conflictul sirian, îndeosebi state puternice, în special SUA.

Nu are nicio îndoială în acest sens.

Dar, cu o voce greu de descifrat, a făcut referiri şi la poziţia „colegilor noştri americani şi prieteni.”

Bine ar fi să fie aşa, deşi ultimul cuvânt pare a fi, mai degrabă, o fină ironie.

Vladimir Putin a susţinut că anumite interceptări, a unor convorbiri atribuite unor oficiali sirieni, nu dovedesc nimic.

Ceea ce ar putea fi interpretat că ştie de conţinutul lor, fie şi pentru faptul că supervizarea armatei siriene se face de către conducerea Forţelor Armate Ruse.

Tot preşedintele rus afirmă că asemenea informaţii nu constituie fundamentul necesar luării unei decizii privind folosirea forţei împotriva unui stat suveran.

Ne amintim?

În august 2008, după primele schimburi de focuri, între militarii georgieni şi cei ruşi, din Osetia de Sud, Rusia a intervenit masiv, cu forţe terestre şi aeriene, deşi Georgia este stat suveran şi dorea reîntregirea naţională.

Prin urmare, logica existenţei prealabile a unor victime constituie un reper, evident ipotetic, doar dacă este vorba de semeni în uniforme militare, nu de simpli cetăţeni, femei, copii, bărbaţi, ucişi fără milă... 

Vladimir Putin a mai afirmat că a purtat discuţii telefonice cu cancelarul Germaniei, primul ministru al Marii Britanii, primul ministru al Turciei, şi preşedintele Iranului.

Primul i-a reproşat imobilismul Rusiei şi Chinei, în Consiliul de Securitate al ONU. Care pare a fi devenit un muzeu tipic relaţiilor internaţionale postbelice, din veacul trecut.

Al doilea a reiterat necesitatea de a se acţiona într-o formulă comună, pentru a stopa războiul civil, din Siria. Şi a rămas cu speranţa.

Al treilea nu a făcut decât să confirme neliniştea guvernului turc, faţă de degradarea situaţiei interne, din statul afectat de ravagiile confruntării militare dintre forţele loiale şi cele ostile regimului de la Damasc.

Iar ultimul pe listă – inclusiv pe cea scurtă, cu cei doi aliaţi ai Rusiei, din zonă, Siria şi Iranul – a exprimat temerea că după Damasc, următorul obiectiv american va fi Teheranul.

Cu Barack Obama, Vladimir Putin nu mai are dialog. Ultima dată a vorbit cu acesta la reuniunea G8. Cu un final vizibil tensionat.

O soluţie ar fi începerea negocierilor, dintre guvernul sirian şi insurgenţi, la Geneva.

Dar, preşedintele Rusiei susţine că americanii nu au reuşit aducerea opoziţiei siriene la masa tratativelor.

Greu de crezut. Asta în condiţiile când liderul opoziţiei siriene, Ahmed al-Assi Jarba, a fost primul căruia i s-a explicat, chiar pe 31 august, seara, de către secretarul de stat John Kerry, decizia preşedintelui Obama, de a obţine sprijinul Congresului SUA.

Ironia lui Putin, la adresa... laureatului Premiului Nobel pentru Pace, interlocutorul său de la St. Petersburg, Barack Obama, este mai degrabă expresia dorinţei de a răspunde afirmaţiei preşedintelui american, conform căruia omologul rus pare a fi, mai tot timpul, aidoma unui "copil plictisit din fundul clasei".

Ambele etichetări fiind doar exprimări pasagere, ale unor frustrări personale, insignifiante în raport cu dosarul sirian.

Rămâne totuşi şansa ca la reuniunea G20, de la St Petersburg, fie şi în acest format extins, Putin şi Obama să se asculte reciproc.

Chiar dacă G20 nu este un substitut pentru Consiliul de Securitate al ONU, cum recunoaşte liderul de la Kremlin, poate totuşi constitui un loc de dezbateri marcate de francheţe. Cu uşile închise.

Ideea lui Putin este salutară.

Rămâne de văzut rezultatul practic.

Cu condiţia ca să fie depăşite comparaţiile ce nu coagulează spiritele, doar le încing, precum înclinarea preşedintelui rus spre etichetarea intervenţiei militare în Irak, ca o greşeală.

Dar intervenţiile militare ruse, directe sau indirecte, în conflicte provocate de KGB/FSB, în foste republici sovietice socialiste au fost probe de genialitate, ale decidenţilor de la Moscova?

Sistemul internaţional de securitate, aşa cum îl percepe Vladimir Putin acum, pare a fi mai degrabă un târg, în care Rusia şi China indică Statelor Unite unde au Moscova şi Beijing interese parţial afirmate public, dar apărate cu o consecvenţă demnă de o cauză mai bună.

Liderul rus a reiterat faptul că la ofensiva armatei guvernului de la Damasc, rebelii au căutat să primească un sprijin care să compenseze lipsa forţelor aeriene, a artileriei moderne sau sistemelor proprii de rachete.

Şi cum nu le pot primi peste noapte, fiind necesară o instruire deloc facilă, pentru utilizarea lor, este dezirabilă, din punctul de vedere al insurgenţilor, o operaţiune aeriană.

Dar...Moscova a dovedit, în Transnistria, Abhazia şi Osetia de Sud că este mai rafinată! 

America nu a trimis soldaţi să lupte în Libia şi nu intenţionează să trimită în Siria.

În schimb, Rusia a trimis unităţi puternice de blindate în Abhazia şi Osetia de Sud şi a livrat tehnică de luptă modernă separatiştilor din Transnistria.

Probe clare ale respectului Moscovei pentru suveranitatea naţională a altor state, cândva entităţi sovietice…

Dacă nu va fi diplomat, pregătit la concesii, evident reciproce, Vladimir Putin riscă să transforme G20, în “G19 plus unu.”

Cel din urmă fiind chiar şeful statului rus, izolabil ca la reuniunea G8.

Miza pe care preşedintele Rusiei o pune pe summitul G20 poate fi, totuşi, începutul unei abordări noi, lucide, în care discursul prezidenţial să nu mai mizeze pe sentimentul anti-american al alegătorilor săi.

Abordarea nouă fiind una în care nu păstrarea bazei navale ruseşti, de la Tartus, să fie obiectivul nedeclarat al Kremlinului.

Ci revenirea la o viaţă normală a poporului sirian, în numele căruia mulţi şefi de stat finanţează războiul fraticid. Inclusiv gazda reuniunii de la St. Petersburg.

Obama a anulat cele două zile de discuţii exclusive, după reuniunea G20, cu Putin.

Putin poate izbândi, în cele două zile rezervate dialogului între participanţii la întâlnirea Grupului celor 20 de state,  prin repunerea porumbelului păcii la Damasc. Dacă asta într-adevăr se doreşte.