„Promisiunea” invocată de Putin pentru a destabiliza NATO şi a-şi legitima liniile roşii în privinţa Ucrainei

Vladimir Putin susţinând un discurs la Sevastopol, în Crimeea, peninsula anexată de Rusia în 2014 FOTO EPA-EFE

Vladimir Putin insistă să-şi justifice retorica şi acţiunile anti-NATO cu un mit, şi anume că Alianţa transatlantică nu şi-ar respecta promisiunea de a nu se extinde spre Est după destrămarea Uniunii Sovietice.

„Trebuie să realizăm că nu ne-am ţinut cuvântul dat ruşilor. Li s-a spus că dacă vor permite căderea Zidului (Berlinului, n. red.), nu vom merge cu NATO la uşa lor. Ei bine, ei au permis căderea Zidului, iar asta s-a întâmplat, dar noi am dus NATO la uşa lor”, susţine Jean-Luc Mélenchon, candidat la preşedinţia Franţei, într-un comentariu făcut pe 7 decembrie la postul France 24 despre tensiunile actuale dintre Rusia şi NATO via Ucraina. Liderul „Franţei Nesupuse” îi ia partea lui Vladimir Putin, faţă de care şi-a mai declarat suportul în trecut, şi nu menajează deloc NATO, pentru a cărei destrămare militează de mai mult timp. În opinia sa şi a altor admiratori occidentali ai Kremlinului, NATO nu îşi mai are rostul după destrămarea Uniunii Sovietice şi dispariţia Pactului de la Varşovia. Şi, ca să dea greutate părerii lor, invocă adesea o „promisiune neonorată” de NATO.

Vladimir Putin a vorbit pentru prima dată despre această „promisiune” în 2007: „Avem dreptul să ne punem întrebarea: împotriva cui este îndreptată expansiunea (NATO, n. red.)? Şi ce s-a întâmplat cu asigurările date de partenerii noştri occidentali după dizolvarea Pactului de la Varşovia?”. Majoritatea liderilor occidentali de la acea vreme au negat promisiunea menţionată de Putin, dar preşedintele rus a continuat să o readucă în dezbatere. A reluat-o mai ales în 2014, pentru a mai respinge din criticile privind încălcarea Memorandumului de la Budapesta prin anexarea ilegală a Crimeei: „Occidentalii ne-au minţit de nenumărate ori. Au luat decizii pe la spatele nostru şi ne-au pus în faţa faptului împlinit. Acest lucru s-a produs odată cu extinderea NATO spre Est, precum şi cu desfăşurarea infrastructurii militare la graniţele noastre”.

Un mit dezminţit de arhive

De altfel, dezbaterea a fost lansată în 1998 de analistul britanic Michael McGwire, care a lucrat câţiva ani la Moscova în perioada Războiului Rece. Într-un articol publicat în Review of International Studies, el s-a împotrivit deciziei de a invita Cehia în Alianţa transatlantică, susţinând că, în 1990, „Mihail Gorbaciov a primit garanţii la nivel înalt că Occidentul nu va lărgi NATO”. Moscovei i s-a promis o „zonă tampon nealiniată între frontiera orientală a NATO şi Rusia”, scrie McGwire. Analistul considera la acea vreme că Alianţa „încălca un acord din 1990 care permitea Germaniei reunificate să facă parte din NATO”.

Michael McGwire a primit răspunsul abia în 2009, în urma declasificării stenogramelor întâlnirilor în arhivele germane, americane şi ruse. După ce a luat la puricat discuţiile, cercetătorul Mark Kramer afirmă clar că subiectul posibilităţii extinderii NATO către Est nu a fost discutat în niciun fel în 1990. Motivul era întemeiat. La acea vreme, nimeni nu îşi imagina că Uniunea Sovietică se va destrăma odată cu dispariţia Pactului de la Varşovia. Ori Uniunea Sovietică a dispărut oficial la nouă luni de la dizolvarea Pactului de la Varşovia, produsă la 31 martie 1991. Miza principală era atunci soarta Germaniei, şi anume dacă va rămâne sau nu în NATO ca naţiune reunificată şi în ce condiţii. Occidentalii se angajau doar în câteva puncte asupra Germaniei reunificate: să nu trimită trupe în partea de est a ţării până la încheierea retragerii sovietice, să desfăşoare apoi trupe germane sub egida NATO, dar nu şi o facilitate nucleară, şi să nu sporească prezenţa militară franceză, britanică şi americană în Berlin, remarcă jurnalistul francez Elie Guckert într-un articol publicate în „Slate”.

Ce spune Gorbaciov

După negocieri dure, aceste condiţii au fost în cele din urmă acceptate de Mihail Gorbaciov şi înscrise în tratatul privind aspectele internaţionale ale reunificării Germaniei. Nicăieri, nici măcar în arhivele ruse, nu se face nicio referire la o promisiune oficială de a nu include ţările din Europa Centrală şi de Est în NATO.

Kremlinul a mai dat-o puţin la întors în ultimii ani, sugerând că ar exista nişte garanţii neoficiale. Însă Gorbaciov a negat în repetate rânduri că ar fi primit garanţii neoficiale în privinţa rămânerii NATO la formatul din 1990. Într-un interviu acordat în 2014 pentru portalul Russia Beyond, ultimul lider sovietic este categoric: „Subiectul extinderii NATO nu a fost abordat în niciun fel”. Cu toate acestea, la fel ca Putin, Gorbaciov consideră extiderea NATO o „trădare” a Rusiei, dar nu prin încălcarea vreunor garanţii sau promisiuni, ci faţă de „spiritul” discuţiilor de la acea vreme.

De ce este obsedat Putin de Ucraina?

Într-un articol publicat în Reuters, jurnalistul Mark Travelyan evocă trei explicaţii ale „liniilor roşii” trasate de liderul de la Kremlin în cazul Ucrainei. Explicaţiile sunt de natură istorică, geopolitică şi politică internă.

În opinia lui Travelyan, pierderea controlului direct asupra Ucrainei a fost „cea mai amară pastilă” înghiţită de Moscova în momentul destrămării Uniuni Sovietice. Moscova se raportează la ucraineni în primul rând istoric, cu legături care datează din secolul IX, referiri la marele cneaz Vladimir I, care a introdus creştinismul, şi la Rusia Kieveană ca liant statal. Cele două ţări au limbi strâns înrudite şi au format, împreună cu Belarus, nucleul slav al Uniunii Sovietice. Mulţi ruşi simt o legătură aparte faţă de Ucraina, aşa cum nu e cazul faţă de celelalte 13 foste republici sovietice. Putin a făcut aluzie la acest lucru într-un articol publicat în vară pe site-ul Kremlinului. Liderul de la Kremlin susţine că ruşii şi ucrainenii reprezintă un singur popor cu un spaţiu cultural şi istoric identic, iar „zidul” dintre ei este o „tragedie”. Kievul a respins această teorie, calificând-o drept motivată politic.

O altă explicaţie ţine de încercarea de a lua revanşa faţă de NATO, după ce Alianţa s-a extins în ţările  fostului Pact de la Varşovia şi în cele trei state baltice, care au făcut parte din Uniunea Sovietică. Putin susţine că NATO poate face din Ucraina o rampă de lansare de rachete la graniţele sale şi prin urmare se opune adâncirii cooperării între cele două părţi.

În plus, Putin are o aversiune puternică faţă de schimbările din regiune, considerându-le drept un pericol pentru regimul său. Ori se ştie că liderul de la Kremlin nu tolerează niciun fel de opoziţie internă. Pentru a menţine schimbările politice departe de graniţele Rusiei, Putin a anexat Crimeea şi a oferit sprijin separatiştilor din estul Ucrainei, după care l-a ajutat pe liderul autoritar al Belarusului, Aleksandr Lukaşenko, să rămână la putere. În condiţiile în care Putin intensifică retorica falsă precum că Uniunea Sovietică este „Rusia istorică”, unii analişti avertizează că Putin ia în calcul să continue la putere după 2024, iar Ucraina ar fi „afacerea neterminată” care ar aduce un nou sens stăpânirii sale în caz de succes.