Despre Alexei Navalnîi şi idolatria politică

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Navalnii

Există nu doar idolatria religioasă, ci, la fel de pernicioasă, cea politică. Represiunea mişcării Navalnîi, dezlănţuită de Kremlin, are dimensiuni egalate doar de cea a dezinformării ce se prevalează de tarele umane.

Conştient şi oripilat de ce se întâmplă în Rusia lui Putin am scris recent: ”Suntem solidari cu tine, Alexei Navalnîi! N-am cuvinte să-mi exprim oroarea provocată de regimul Putin. N-am termeni suficient de duri ca să condamn adecvat sinistra represiune la care e supus Alexei Navalnîi, soţia sa, familia lor. N-am elogiu suficient de puternic ca să-mi exprim admiraţia pentru cei ce-şi riscă, din omenie, libertatea şi viaţa, ieşind să protesteze împotriva samavolniciilor tribale ale mafiei înstăpânite la Kremlin. Haideţi să ne luăm de mână şi să ne strigăm solidaritatea cu aceşti oameni demni, liberi şi curajoşi. Să cerem, imperativ, eliberarea imediată a protestatarilor ruşi arestaţi. Fiindcă de lupta şi de izbânda lor depinde, credeţi-mă, şi libertatea, şi viaţa şi demnitatea noastră. Să nu-şi închipuie tiranii că suntem slabi, puţini şi dezbinaţi! Să nu care cumva să creadă că ne mulţumim să ne ascundem de ei la căldurică, în această grea iarnă a libertăţii noastre!”

Reacţia propagandei, a adoratorilor lui Putin şi a dezinformaţilor

Pe lângă valul de reacţii solidare care a urmat, m-am văzut confruntat cu o serie de obiecţii, stridenţe şi vehemenţe. În esenţă, majoritatea criticilor apelului meu îl reduceau pe Navalnîi la ceea ce ar vrea Kremlinul să-l vadă diminuat, spre a-l putea combate eficient: la un simplu politician naţionalist, intrigant şi trădător de interese naţionale, nu mai puţin detestabil pentru omul de bine şi elita occidentală decât un Putin, un Boris Johnson, sau un Trump. 

Că Trump n-a ocupat Ucraina, n-a anexat Crimeea şi nici n-a distrus democraţia ţării sale, ca Putin, fiind cenzurat, nu cenzor, ce contează? Şi ce contează că Putin a dezlănţuit o represiune internă de-o amploare fără precedent, la care UE şi SUA ar fi trebuit să răspundă ferm şi decisiv, cu severe sancţiuni economice şi financiare, dar UE s-a hotărât luni să-şi ”amâne” decizia, încurajând, astfel, prigoana la adresa lui Navalnîi şi a susţinătorilor săi?  

Nu toate intervenţiile contrând apelul la solidaritate cu Navalnîi sunt mostre de papagalicească repetare a ce şopteşte vicleanul agitprop rus, şcolit încă din epoca ţaristă, când a produs faimoasele Protocoale antisemite, la cele mai înalte şcoli ale dezinformării. 

Unii preopinenţi, genuin îngrijoraţi, menţionau prezumtive declaraţii naţionaliste articulate cu ani în urmă de victima lui Putin. Autentice sau apocrife, respectivele ”spuse” erau invocate fără probe şi scoase din context, spre a-l invalida definitiv şi irevocabil ca lider demn de susţinere al opoziţiei ruse. ”Să-i aşteptăm pe alţii”, se sugera, oameni de cultură, nu politici. Cu atât mai mult cu cât, afirma alt comentator, închipuit antiputinist, ”Navalnîi nu e un dizident real, ci unul inventat tot de putinismul neosovietic, pentru uzul occidental...”   

La care putinistul de serviciu relua mantra Kremlinului, cum că ”simpla supravieţuire a lui Navalnîi” ar fi ”dubioasă, într-o ţară în care oameni mult mai puţin periculoşi pentru regim „cad” cu regularitate pe fereastră”. Ca şi cum serviciile ruse ar fi infailibile. Şi nu uită să adauge, fără dovezi, că Putin ar corespunde, chipurile, ”dorinţei majoritare între ruşi de a rămâne o putere mondială”. Căci, ”vrăjeala democratică” ar fi prefăcut Rusia într-o ţară de mâna a doua, manevrată din occident, Putin ”redând suveranitatea ruşilor”.

Mecanisme şi scopuri ale manevrelor

Tipicul amestec propagandistic de fals şi semiadevăruri, menite să potenţeze efectul minciunilor pe ideea falsă că, uite, omul nu e neapărat putinist, nu pare să aibă un interes de a-i face un cult al personalităţii dictatorului, o fi deci poate, ”ceva de capul lui”, e întărit de avertismente de aparent bun simţ. Bunăoară că, susţinându-l pe Navalnîi, am putea, ferească Cerul, ”să ne închinăm la zei falşi”, întrucât ”actualul idol al vestului spunea (acum 7, 8, 10, sau o sută de ani) că Crimeea nu va fi returnată niciodată Ucrainei. 

Că asumarea tuturor acestor recomandări ar echivala cu decapitarea opoziţiei ruse şi, deci, perpetuarea regimului Putin rămâne, în asemenea intervenţii, întotdeauna nerostit. Sigur, se pot anula aceste critici dintr-un foc: prin recurs la pseudoargumentul autorităţii, având tot atâta îndreptăţire cât obiecţiile detractorilor lui Navalnîi, se poate afirma că inşii care le articulează sunt postaci. Că-s trimişi la atac de putinismul neosovietic pentru uzul occidental, ca să-l desfiinţeze acasă, ori în vest, pe singurul adversar redutabil al ţarului de la Kremlin.

Or, nu toţi criticii lui Navalnîi sunt neapărat de rea credinţă. Nu puţini au înghiţit hapul dulce, dar veninos şi mortal al dezinformării şi sunt veritabil îngrijoraţi. Nu puţini cotizează la mentalitatea conspiraţionistă a unor mase tot mai mari de oameni, derutaţi de fenomenul complex al globalizării şi al societăţii informaţionale. Teoria conspiraţiei îi calmează, oferindu-le părelnice soluţii simple la orice. Apoi, mulţi se arată alarmaţi de nefăcutele cenzurii reţelelor sociale, de inadecvarea la misiunea de a informa obiectiv a unei ample părţi a presei apusene mainstream, de propaganda unor elite culturale şi politice globaliste care au aderat, în vest, la cultura anulării şi la stângism extremist. Şi nu puţini se tem să nu cauţioneze toate acestea şi tot ce contravine patriotismului şi credinţei lor religioase.  

Cuvântul cu puterea de a da jos tirania

Dacă deci SUA şi UE se agită pentru Navalnîi şi cer punerea sa în libertate, ca şi a protestatarilor paşnici arestaţi de tribalul aparat represiv al regimului de la Kremlin când o sută de mii de ruşi i-au sfidat enormele sforţări de a-i intimida, împiedicându-i să revendice ieşirea lui din închisoare, cum reacţionează aceşti oameni? Dar regimul Putin? 

Cei care, precum majoritatea oamenilor, au dificultăţi să gândească logic şi să înţeleagă diferenţa dintre principii fundamentale, de importanţă majoră, şi tactici conjuncturale de mai mică importanţă, vor tinde să facă obişnuitele confuzii. Nu e totuna tiranul, care-i refuză poporului său libertatea iar altora pacea, stăpân pe oştiri agresive alcătuite din militari şi poliţişti politici, fie şi supuşi erorilor precum asasinii eşuaţi ai lui Navalnîi, cu victima şi opozantul lui, lipsit de altă putere decât a cuvântului adevărat. Cuvânt care, potrivit lui Soljeniţîn, "poate da jos o tiranie", chiar dacă aparţine unui singur om care a încetat să mintă. 

Dar, extenuaţi de efortul de a gândi cu propriul cap, mulţi se vor repezi la sertăraşele lor interioare, care le ţin loc de putere de judecată. Vor prelua automat ce vor găsi în ele. În speţă, ce a vârât în ele manipulatoarea propagandă anti-occidentală. De pildă ideea că Occidentul şi liberalismul ar fi, în sine, răi, sau nevolnici, că n-ar vrea, sau nu i-ar putea ajuta pe dizidenţi: iată melodia lui Putin, menită a-i descuraja pe occidentali să ceară solidaritatea cu Navalnîi şi în schimb să continue să tolereze jenantul, deprimantul şi autopăgubitorul împăciuitorism care i-a consolidat lui Putin puterea, slăbind opoziţia.

De pildă logica falacioasă a ”dadarismului”, zis în limbajul politic ”whataboutism”. E instrumentul cu care Kremlinul operează de un veac. Potrivit acestei logici strâmbe, nici vestul n-ar fi mai bun decât Putin şi n-ar exista vreo diferenţă între elita apuseană şi mafia moscovită. Or, până una alta, occidentul n-are încă lagăre de reeducare chineze. Nu comite un genocid. Nu ameninţă statele străine cu intervenţia militară, aşa cum e ameninţat nu doar Taiwanul, ci şi orice vecin independent al Rusei, ori Iranului. Nu întreţine un Gulag redivivus pentru neobedienţi ca Navalnîi şi Pussy Riot. Nu-şi asasinează opozanţii şi nu recurge, ca regimul Putin, la arme de distrugere în masă, spre a-şi ucide cu Poloniu sau Noviciok agenţii iloiali refugiaţi în străinătate şi dizidenţii, când nu mai ajunge să-i disciplinezi. Vestul nu e complice la crime în masă şi gazări de populaţie civilă, ca Moscova şi Teheranul sau Beijingul, aliaţii criminalului regim de la Damasc. Iar toate acestea nu sunt acadamice.    

Răul real

Nu trebuie uitat că Rusia şi China au drept de veto în Consiliul de Securitate şi sunt puteri nucleare, iar genocidala teocraţie iraniană, cu care s-au aliat, se autoidolatrizează, tinzând la rândul ei să-şi procure bombe atomice. Toate cele trei regimuri sunt un pericol acut la adresa propriilor populaţii, ca şi a lumii întregi. Toate îşi demonizează adversarii principali, interni şi externi, între care Navalnîi, încercând să întreţină un cult al personalităţii propriilor lideri. Înseamnă că Navalnîi sau Occidentul ar fi uşi de biserică? Ba bine că nu! E posibil ca, din raţiuni tactice, Navalnîi să fi încercat să-şi procure susţinere electorală făcând afirmaţii naţionaliste. Ei şi? Asta e acum problema, după ani şi ani? Ignorăm sau uităm afirmaţiile sale prodemocratice mai noi? Confundăm aserţiuni poate insuficient gândite, comparabile cu afirmaţia românului care consideră Basarabia a face parte din trupul ţării româneşti, cu marele bine al unei opoziţii atât de redutabile, în faţa unui sângeros lider mafiot, încât tiranul rus pune la bătaie toate resursele regimului său ca să-l amuţească?

Falşii zei şi de ce trebuie debarcaţi

Dar nu se operează şi în vest cu demonizări şi false sacralizări? Desigur! A afirma, cum face stânga de peste ocean, că protestatarii care au luat cu asalt Capitoliul, strigând să se "oprească furtul electoral", ar fi profanat un perimetru ”sacru”, e un act de idolatrie politică. Dimpreună cu altele, asemenea, el instituie şi impune o nouă religie politică atee, trăind şi din demonizarea fostului preşedinte american, Trump. Capitoliul şi Casa Albă nu sunt temple cu pretenţia legitimă de a fi sfinţite şi considerate a fi fost târnosite. Sacre sunt Sfintele Scripturi şi Zidul Plângerii de la Ierusalim, dar nu un sediu de instituţie de stat. 

Iată zeii falşi. Cum falşi sunt cei în care mulţi, vai, derutaţi şi smintiţi de propagandă şi timpuri grele au nevoia, pentru liniştea lor, ”să creadă”, oricât de inepţi, inadecvaţi sau criminali ar fi, ca lideri politici, mai-marii pe care-i adulează. Nu puţini se tem să le conteste falsa divinitate, uşurând astfel misiunea prostirii generale asumată de dezinformatorii tiranilor. De pildă de detractorii celor de care dictatorii se tem atât de mult încât au nevoie de avocaţi şi procurori, să afirme fără probe veritabile, de exemplu, că Putin ”e tare” şi l-ar vrea ”majoritatea” ruşilor, ori că Navalnîi ar fi un câh ultranaţionalist. 

Pentru că omul e adesea invidios, laş, naiv, credul, dispus să fie rob mai degrabă decât liber şi împovărat de răspunderi, el ”uită” lesne, cu ajutorul spălării sale mediatice pe creier, să facă distincţiile necesare. Uită, deci, că şi Navalnîi şi noi ne confruntăm la Kremlin cu un sistem care, demontând democraţia bazată pe drepturi, justiţie independentă şi informaţii probate, de încredere şi furnizoare de încredere, ne pune în pericol pe toţi, pretutindeni. 

A debarca tirani şi a da jos orice idolatrie şi utopie politică, prin forţa lucrurilor totalitară când se cere aplicarea ei, e ca şi cum, flămând, ai mânca o pâine fie şi un pic necoaptă, în loc să asculţi, pentru că ”acuma nu e oportun”, de îndemnul nelibertăţii, de a o aştepta pe cea caldă şi rumenă, după ce vei fi dat ortul popii de foame.

Petre M. Iancu - Deutsche Welle

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite