Vladimir, Putin, în timpul vizitei la un centru pentru tratarea bolnavilor de COVID-19 FOTO Profimedia

Criza de coronavirus a permis, din nou, verificarea unor adevăruri legate de creşterea încrederii în liderii în funcţie, creşterile de rating politic în timp de criză şi prăbuşirea ulterioară, la finalul crizei.

 “Ralierea în jurul steagului” este doar un fenomen vremelnic iar prăbuşirea ulterioară în sondaje a liderilor ce traversează crizele cu multiple victime e dramatică. Nu există lideri fericiţi în criză. O demonstrează astăzi cu asupra de măsură Vladimir Putin, care a pierdut voturi chiar în timpul pandemiei de coronavirus prin suprapunerea cu nenumărate fenomene şi crize colaterale: războiul petrolului cu Arabia Saudită, eşecul prelungirii mandatului prin validarea modificărilor constituţionale, proasta gestiune a crizei, dispariţia din spaţiul public şi pasarea responsabilităţii, dar fără resurse. Ce urmează după prăbuşirea susţinerii publice?

“Ralierea în jurul steagului” – câştigul vremelnic al liderilor ce trec ţara prin criză

De obicei criza aduce, pe baza principiului “ralierii în jurul steagului” şi al susţinerii conducătorului care este în acel moment la conducerea statului, o creştere majoră a încrederii publice şi a ratingurilor publice pentru liderii, partidul şi conducătorii de la acel moment. Disputele sunt lăsate deoparte, opoziţia nu mai asumă războaie politice, securea nenumăratelor războaie în curs este îngropată, toată lumea luptă cu duşmanul comun, în cazul de faţă pandemia de coronavirus.

Ideile provin de la John Muller încă din 1970, când a definit fenomenul “ralierii în jurul steagului”. Criza necesară ralierii în jurul steagului, trebuia să fie una internaţională, să implice direct statul în cauză şi pe preşedinte/liderul său şi să fie dramatică, specifica şi concentrată. Aici intră intervenţiile externe bruşte ale SUA; acţiuni diplomatice majore, cu vizibilitate – încheierea unui acord de pace pe un conflict greu, lung; evoluţii tehnologice relevante – sau realizări deopotrivă, precum primul pas pe Lună, lansarea primului satelit, primul om în spaţiu; Summituri de top a marilor beligeranţi – SUA-URSS în timpul Războiului Rece; evoluţii militare de prim plan în războaie lungi – capitularea Germaniei naziste, eliberarea Parisului, etc.

Criza este perioada în care publicul presează spre o asemenea soluţie, cere tuturor să soluţioneze elementul cel mai important, cel care aduce suferinţă, victime umane, şi riscă să distrugă umanitatea. Agenda este ocupată de către criză, anunţurile privind morţii şi răniţii se succed cu repeziciune, precum cele ce privesc creşterea numărului de şomeri şi închiderea afacerilor de orice fel. Pe acest fond, numai disputele politice lipsesc, pentru a stresa şi mai mult cetăţenii deja panicaţi de perspectiva îmbolnăvirii, iar publicul sancţionează momentul în care cineva încearcă să aducă alte teme,

Un alt element sancţionat – care aduce cele mai mari costuri – este tentaţia de a profita de criză. Oricine încearcă să câştige ca imagine în timpul crizei, cine vrea avantaje politice – lider politic sau ţară – în urma crizei, este sancţionat de către populaţie. Nu este mai hulit decât îmbogăţitul din criză, cel care face profituri din suferinţele oamenilor şi din durerea lor. Aici istoria îmbogăţiţilor de război e cruntă: ei ajung, de cele mai multe ori, pe eşafod, de la speculatorii prohibiţiei la susţinătorii naziştilor, de la producătorii de arme letale interzise la trădătorii din spatele frontului, plătiţi generos de inamic.

Franklin Roosevelt a câştigat 12% de la 72% la 84% susţinere publică după atacul de la Pearl Harbor, George W Bush a câştigat 39% de la 51% la 90% după 11 septembrie. În timpul crizei rachetelor din Cuba, John F. Kennedy a câştigat în octombrie 1962 de la 61% la 74% susţinere publică (revenind la 61% în iunie, anul următor); la criza ostaticilor din Iran, 1979, Jimmy Carter a câştigat 26%, de la 32% la 58%, (pierzând, însă, alegerile următoare). În primul Război din Golf, George HW Bush a câştigat de la 59% la 89% în ianuarie 1991, (dar a reveit la 61% în decembrie următotor şi a pierdut alegerile următoare); Deşi a câştigat la 11 septembrie 39%, George W Bush a câştigat la limită următoarele alegeri, pierzând votul popular în timp ce, după uciderea lui Osama Bin Laden, Preşedintele Barack Obama a crescut cu 6% de la 46% la 52% în mai, revenind la 46% în iunie.

Singularităţi şi excepţii: liderii sancţionaţi în criză

Una dintre principalele reguli este că nu se schimbă niciodată liderul, decidentul în timpul crizei. E lăsat să ducă la bun sfârşit gestiunea crizei şi este sancţionat de public şi schimbat după. În timpul Uraganului Katrina, şeful FEMA – agenţia de specialitate pentru urgenţe civile din SUA – a fost menţinut până la lichidarea urmărilor, apoi a plătit cu postul partea din proasta gestiune a crizei. Pe de altă parte, atunci când liderul este vizat într-o tentativă de asasinat sau atac terorist – el câştigă direct simpatia publicului – vezi cazul Boris Johnson, care a trecut pe lângă moarte în criza de coronavirus, atingând cea mai înaltă susţinere de 40 de ani,  acum sau premierul danez Anders Fogh Rasmussen în criza caricaturilor lui Mohammed, sau Jens Stoltenberg cu atacul terorist al lui Brevik la adresa clădirii Guvernului din Oslo şi omorurile din insula Utoya, când era premier în Norvegia, care i-a adus pe ambii în postura de a deţine mandate de Secretar General al NATO, Steltenberg chiar al doilea consecutiv.

După cum am văzut “Ralierea în jurul steagului” marchează o creştere relevantă dar vremelnică în sondajele de opinie a liderilor, atât în state democratice, cât şi autoritare. Nu este vorba despre o creştere serioasă şi pe termen lung: imediat după încheierea vârfului crizei, conducătorii, decidenţii în timpul crizei decontează pe deplin şi scad dramatic în încrederea publică. Plătesc pentru asocierea cu criza cu multiple victime, primesc etichetele de “guvern al coronavirusului”, Preşedintele crizei sau coaliţia dezastrului umanitar generate de criză. Mai ales când vorbim despre crize cu multiple decese şi victime, atât trecute prin boală, cât şi care-şi pierd locul de muncă sau se prăbuşesc sub efectele crizei economice ce urmează.

Evident că există şi excepţii. La acest capitol putem vorbi despre singularitatea Putin, care a scăzut dramatic în timpul crizei, dar şi despre problemele lui Donald Trump cu sondajele de opinie, după ce a ajuns pe locul doi în cursa prezidenţială cu rivalul Joe Biden din noiembrie din cauza proastei gestiuni a crizei, dar şi a unor ieşiri nepotrivite sau de-a dreptul inacceptabile – vezi recomandarea de a încerca tratamentul împotriva coronavirusului prin injectarea dezinfectanţilor şi multe alte stângăcii.

Motivele acestor excepţii sunt multiple. Dar principalele vin pentru că exigenţa publicului creşte, creşte şi gradul de sofisticare a cetăţenilor, aşa cum cresc şi aşteptările pentru o guvernare de calitate în criză. Există un acces la informaţii de tot felul care dau elemente de verificare şi control a celor spuse de liderii politici. Criza nu e o garanţie deplină nici măcar pentru creşterea vremelnică în sondaje a liderilor politici. De cele mai multe ori, populiştii de toate culorile sunt cei expuşi, pentru că ei prezintă doar vorbe şi imagini, nicidecum fapte, or tocmai acestea sunt necesare în momentele de criză şi faptele sunt cele judecate de public.

Nefericirea decidenţilor în crizele cu multiple victime

După cum am văzut mai sus, chiar dacă gestionează bine o criză sau câştigă un război, decidenţii care trec o ţară printr-o criză cu multiple victime pierd următoarele alegeri. Nu există lider care să conducă ţara în timpul unei crize şi care să fie fericit! Cu atât mai puţin în crizele cu numeroase victime. Toată durerea şi costurile se decontează imediat după momentul de vârf al crizei, şi nu rareori decidentul plăteşte cu scaunul!

În orice caz, cum am văzut mai sus, decidenţii pierd în sondajele de opinie. Încrederea şi ratingurile scad dramatic după. În plus, decidenţii în criză pierd alegerile următoare, indiferent cât de bine au acţionat. E vorba despre o combinaţie stranie a asocierii imaginii lor cu criza pe care tocmai au traversat-o, mai ales atunci când ei anunţă cifrele.

Literatura de specialitate în materie de marketing politic subliniază că niciodată un lider politic de prim plan – Preşedinte, premier – nu va anunţa un deces! Nu va face pomelnice de morţi, aşa cum nu va ieşi public niciodată să anunţe statistici cu morţi, îmbolnăviţi, în situaţie gravă sau critică. Un comunicat de presă e soluţia, atunci când musai trebuie să iei act de asemenea evenimente tragice, fiind alături de familii îndurerate, manifestând compasiune şi dându-le alinare sau sprijin.

Astfel, există exemple celebre: Premierul Marii Britanii, Winston Churchill, victorios în al Doilea Război Mondial, a pierdut alegerile de după încheierea păcii, deşi purtase Regatul la Victorie. Alianţa liberală care a condus la Londra în timpul Războiului Malvinelor /Falkland împotriva Argentinei a pierdut alegerile următoare. La fel s-a întâmplat după cazul Colectiv, incendiul de la Clubul din Bucureşti, când guvernul Ponta a plecat imediat, pentru a salva alegerile din 2016, cu Guvernul japonez care a administrat dezastrul natural de la Fukushima – cutremur, tsunami, apoi dezastru nuclear, sau cu Guvernul suedez Goran Persoon care a gestionat revenirea din vacanţă a peste 20.000 de turişti, cu peste 3000 de decese, după tsunami-ul indonezian din 26 decembrie 2004. E greu de gestinat căderea în crizele cu victime multiple.

Există şi aici contraexemple remarcabile, cazuri speciale cu mare relevanţă. Pomeneam mai sus de Jens Stoltenberg şi de gestiunea crizei teroriste generate de atacul lui Brevik, acolo unde a fost, cumva, şi ţintă. În aceeaşi pleiadă a gestionarilor deosebiţi ai crizei, buni profesionişti însoţiţi de profesionişti de prim plan în domeniu, excelenţi comunicatori, care câştigă încredere şi după criză, notăm cazul lui Rudy Giuliani, primarul New Yorkului – neimplicat direct în combaterea terorismului care a dus la 11 septembrie, dar excelent gestionar al crizei de după, captând prim planul – a ajuns la candidatura prezidenţială în primarele republicane şi la titlul de Primar al Americii, în timp ce Andrew Como, guvernatorul statului New York, cel mai afectat stat American de coronavirus, a dobândit cele mai mari note şi cea mai mare susţinere în criză, în ciuda războiului apărut din când în când, dar şi al evitării confruntărilor inutile, cu Preşedintele Donald Trump.

Singularitatea americană mai reţine un caz, cel al amestecului războiului cu alegerile; Declanşarea unui nou război, care aduce victorie preşedintelui în funcţie. Tot aici, la capitol crizelor auto-determinate (sau folosite) pentru a genera creştere în sondaje putem vorbi despre cel de-al doilea război cecen al lui Putin, care l-a împins la Preşedinţie ca succesor al lui Elţîn, ca şi atacul terorist la adresa unor bloguri din Buynaksk, Moscow şi Volgodonsk în septembrie 1999, care a dus la acest război. Şi presupunerea vehiculată de oponenţii lui Putin că ar fi fost o operaţiune specială a FSB.

Pe de altă parte, în cazul războiului lung, oboseala schimbă fundamental raportul de forte şi efectele negative ale unei treceri a războaielor de la o administraţie la alta poate da câştig de cauză exact celui care este aşteptat să retragă trupele sau să încheie conflictul, cu sau fără victorie clară. Aici putem nota cazul Trump, în 2016, şi retragerea din Vietnam. Azi lucrurile sunt mult mai sofisticate, există multă informaţie, motiv pentru care Donald Trump a beneficiat extrem de puţin timp – şi pe fondul gestiunii tardive şi proaste a crizei, a afirmaţiilor nefericite despre injectarea dezinfectanţilor în combaterea virusului şi a susţinerii teoriilor conspiraţiei – de această raliere sub steag.

Putin în criză. Minimum de 14 ani

De data aceasta, în criza pandemiei de coronavirus, Vladimir Putin s-a dovedit necompetitiv, şi a scăzut în sondaje. În toate sondajele, făcute de toate casele de sondare a opiniei. Ca să faci un asemenea pas, după ce eşti eroul neamului şi lider autoritar care controlează Rusia de 20 de ani, trebuie să ai o respingere substanţială la nivel popular, o emoţie majoră acumulată şi să încasezi o sancţiune enormă pentru o gestionare proastă a crizei.

Vladimir Putin are astăzi cel mai scăzut rating din ultimii 14 ani. O evaluare oficială, a institutului de stat, făcut între 13-19 aprilie, arată că doar 28,3% dintre ruşi îl numesc pe Putin spontan drept politician în care au încredere, într-o întrebare deschisă, cea mai joasă cotă de la începutul barometrului cu această întrebare din ianuarie 2006. Scade constant şi susţinerea privind încrederea în Putin când este prezent pe o listă şi numit, la 69.8%.

Şi Centrul Levarda, cea mai prestigioasă instituţie de sondare a opiniei publice, are date similare, când liderul de 21 de ani al Rusiei, la întrebarea directă, cu listă prezentată, a înregistrat 63% încredere, cea mai joasă cotă din noiembrie 2013, de şase ani şi jumătate. Dacă adăugăm situaţia aprecierii privind prelungirea mandatului de Preşedinte după 2024, prin modificarea Constituţiei, publicul avea doar 48% susţinere versus 47% opoziţie faţă de aceste modificări, în martie 2020, iar scăderea e şi mai drastică astăzi. Faţă de un minimum de 60% susţinere, aşteptat pentru a marca încrederea publică necesară începerii unei noi serii de două mandate, cota actuală arată deja gradul de erodare a preşedintelui rus, de unde lansarea campaniei publice de dezinformare şi propaganda cu naraţiunea “dacă pleacă Putin va fi mai grav! Vine cineva mai puţin democrat” care e menită să-l salveze pe Putin şi regimul său care se clatină azi.