Se va opri acolo, adică la graniţa cu Irakul?

Poate că nu, căci Preşedintele Erdogan a spus acum că operaţiunea militară „Ramura de Măslin“, din ce în ce mai amplă şi dusă cu toate tipurile de forţe de care dispune armata turcă (sunt acum cel puţin 20.000 de militari dislocaţi, majoritatea din trupele de elită), ar putea să se extindă şi în nordul Irakului, obiectivul fiind de data asta oraşul Sinjar acolo unde Ankara acuză că s-ar găsi baze ale PKK folosite în atacurile terorist împotriva teritoriului turc. Avertismentul lui Erdogan către irakieni este simplu, clar şi concis:

Dacă voi nu puteţi face asta, s-ar putea să intrăm în Sinjar într-o noapte şi să curăţăm locul de cei din PKK.“

Sigur că toate astea se pot petrece rapid şi fără probleme. Fără absolut niciun fel de probleme. Şi cred că aici se află doar problema enormă a comunităţii internaţionale care se afundă într-o tăcere totală, blocată de nenumărate considerente militare, politice şi economice, perfect exploatate de Erdogan aflat precum Vladimir Putin, marele său aliat strategic de azi, în plină operaţiune de clădire a unui centru de putere în Mediterana de est şi în Orientul Apropiat, esenţial în opera de definire a noilor lor identităţi neo-imperiale.

Nimic din ce face acum Turcia nu ar fi fost posibil în alt context decât acesta de acum, marcat de nesiguranţa de securitatea Occidentului, având la porţile sale de sud-est şi sud un val uriaş de migranţi, mereu în creştere, pe care a văzut că nu-l poate controla (cu atât mai puţin inversa). Şi că singura speranţă reală rămâne acordul cu Turcia, înghiţind fără crâcnire insultele şi acuzaţiile ce cirg de la Ankara, ştiind că securitatea Europei depinde de decizia lui Erdogan de a ţine sau nu închise graniţele şi de a ţine deschise lagărele unde se află acum peste 3 milioane de refugiaţi. Drept care nu este deloc, absolut deloc imposibil să existe mulţi lideri politici de pe continentul nostru care să se gândească cu oarece plăcere la ideea despre care se spune pe surse că Erdogan i-ar fi favorabil: pe teritoriul eliberat de miliţiile kurde şi rămas sub influenţa turcă, să fie mutaţi (recolonizaţi, dacă preferaţi acest termen), o parte importantă dintre cei aflaţi acum în taberele de refugiaţi... cu perspectiva ca, potenţial, teritoriul respectiv să fie extins şi în nordul Irakului... Posibil? De ce nu? Câştigurile fiind multiple pentru toată lumea. Pe de o parte, în schimbul unui gest de întoarcere pudică a privirii timp de câteva luni, europenii s-ar putea vedea eliberaţi cel puţin de coşmarul migraţiei ilegale provenite din zona Orientului Mijlociu, având şi o eventuală promisiune a Turciei de a închide ermetic noua graniţă ce s-ar deplasa înspre sud. Pe de altă parte, Turcia s-ar putea vedea în situaţia de a rezolva „problema kurdă“ la modul radical, pe un model de care armenii îşi vor aduce aminte plângând zeci sau sute de generaţii, instalând, de facto, o nouă zonă de securitate sub control naţional, poate, de ce nu, revendicabilă în viitor ca teritoriu naţional în momentul în care se va vorbi despre reîmpărţirea Siriei în ceea ce se negociază acum ca „aranjament post Bashar al-Assad“.

Teritoriul eliberat de prezenţa kurdă (ONU spune dacă deja din regiune au fugit aproximativ 250.000 civili) poate deveni contribuţia esenţială pe care Turcia o aduce la formarea noii zone de control şi securitate creată prin acordul turco-ruso-iranian ca precondiţie fundamentală pentru punerea în operă a marilor proiecte de infrastructură strategică, esenţialmente conducte transport hidrocarburi. Harta este fabulos de interesantă în sine (garantată cum este acum de cele două baze militare majore ruseşti din Siria, de lângă Mediterană), pentru o zonă posibil cap de pod ale uneia dintre liniile „coridorului terestru“ median al Centurii Terestre a Noului Drum al Mătăsii. Dacă aşa stau lucrurile, vedem explicaţia de ce ruşii i-au lăsat din mână pe kurzi, altfel „fierul de lance“ al unora dintre marile lor operaţiuni împotriva ISIS.


Soldaţii militari din Siria eliberaţi de armata turcească trag salve în aer după ce au relatat că au capturat oraşul Afrin din nordul Siriei FOTO EPA EFE Aref Tammawi

Dar americanii ce au de zis? Americanii, cei ai căror aliaţi absolut fideli au fost kurzii, atât în Irak împotriva lui Saadam Hussein cât şi ai Coaliţiei internaţionale împotriva ISIS, desigur răsplătiţi din plin cu bani, arme, muniţii şi logistică dar, mai înainte de toate, cu promisiunea de a li se acorda privilegiul unui Kurdistan independent. Idee teoretic nobilă, dar absolut imposibilă atâta timp cât aplicarea ei în teren ar fi declanşat războaie multiplex între toate ţările din zonă. În consecinţă, cu atât mai mult în contextul politic intern pe care-l au acasă, americanii par să fi uitat complet de vechiul aliat, lăsându-i pe turci să-şi rezolve treburile.

NATO? Sigur, Turcia este un stat membru, dar acţiunile sale împotriva kurzilor reprezintă atributul suveran al oricărui stat, în termenii Cartei ONU pe deplin îndrituit să se apere atunci când este atacat. Cu un modest bemol adăugat de Jens Stoltenberg, Secretarul General al NATO, cum că reacţia trebuie să fie „proporţionată şi reţinută“. Şi cu asta gata, căci nimeni nu vrea să vadă acum Turcia părăsind Alianţa cu arme şi bagaje, lăsând un gol imens în dispozitivul de securitate din sud-est. Situaţie deloc imposibilă, căci Erdogan şi-a întărit criticile fără precedent împotriva NATO, organizaţie pe care o acuză de a nu susţine ofensiva „Ramura de Măslin“.

Poate că este o simplă întâmplare că discursul lui Erdogan a fost ţinut ieri, la câteva ore după anunţul victoriei cu implicaţii geopolitice a lui Vladimir Putin. Dar, dacă nu este o întâmplare, atunci anunţul cuceririi oraşului Afrin este un semnal turc către aliatul rus şi un mesaj către comunitatea internaţională cum că situaţia se reaşează în Orientul Apropiat devenit, în nucleul sirian, teren câştigat de coaliţia Turcia-Rusia-Iran.

Are cineva ceva de zis?