Stafia djihadismului

„Stafia djihadismului bântuie lumea, ca altădată stafia comunismului. Ce va urma nici Allah nu ştie“ .FOTO Hepta

Despre stafia comunismului se vorbeşte de peste un secol şi jumătate, însă stafia care bântuie lumea de un deceniu încoace nu e aceea clasică a comunismului, ci aceea postmodernă a djihadismului.

Chiar după ce s-a constatat a fi în bună parte un plagiat, cărţulia „Manifestul partidului comunist“ a continuat să aibă succesul, cel puţin comercial, al Bibliei.

Prima frază e la fel de cunoscută ca prima frază din Biblie: „O stafie bântuie lumea: stafia comunismului“. Are dreptate Gabriel Liiceanu, în cartea scrisă împreună cu Andrei Pleşu şi Horia-Roman Patapievici, că pentru a vorbi de o stafie e nevoie ca realitatea căreia stafia îi supravieţuieşte să fi existat. În 1848, comunismul era însă doar la nivel de utopie. Alain Besançon a tratat şi el tema în 1981, în „Anatomia unei stafii“, tradusă de Mona şi Sorin Antohi pentru Humanitas în 2014. O carte minunată de numai 129 de pagini, pe cât de concisă, pe atât de limpede. Doar că, de data aceasta, stafia era în drepturile ei: comunismul existase pe planetă, exista încă în Uniunea Sovietică a lui Gorbaciov, cu care România semna, ultima ţară din Europa, un tratat de amiciţie, ca, de altfel, şi în câteva alte state. Ce vreţi mai bună dovadă că stafia cu pricina continua să bântuie lumea? O întrebare este dacă bântuie şi la începutul de secol XXI.

Stafia djihadismului bântuie lumea, ca altădată stafia comunismului. Ce va urma nici Allah nu ştie.

În ce mă priveşte, fără a avea pretenţii de politolog, cred că stafia care bântuie lumea de un deceniu încoace nu e aceea clasică a comunismului, ci aceea postmodernă a djihadismului. Să fie observaţia lui Liiceanu valabilă şi în această privinţă: ca să devină stafie o orânduire djihadistă trebuie să fi existat realmente. Poate fi considerat ISIS statul care s-o legitimeze? Iată o bună întrebare.

Stat-fantomă

Ultimele evenimente din Siria par a marca sfârşitul pretinsului stat ISIS. Recucerirea Palmirei reprezintă un prim argument convingător. Dacă statul sovietic a durat peste şaptezeci de ani, iar democraţiile populare din Est aproape cincizeci, se pare că ISIS va avea soarta efemeridelor. Ceea ce este o veste bună, mai ales dacă privim lucrurile la scara istoriei. Problema este că sunt tot mai multe indiciile că dispariţia ISIS înseamnă transformarea lui într-o stafie la fel de periculoasă ca aceea comunistă.

Alain Besançon a demonstrat impecabil în cartea lui că orânduirea comunistă (socialismul real, cum e şi azi flatat comunismul în limbajul socialiştilor francezi) a fost o ficţiune economică şi socială. Fără altă realitate palpabilă decât aceea ideologică. O utopie, niciodată funcţională în fapt. Care şi-a bazat falsa existenţă pe ceea ce Havel identifica în discursul de la Universitatea Bucureşti, când i-a fost atribuit titlul de Doctor honoris causa, pe care l-am publicat în România literară, specularea cinică a iluziilor oamenilor. Nu de o altfel de existenţă este vorba în cazul ISIS.

Toate informaţiile, inclusiv cea provenită de la ultima soţie a liderului ISIS, arată că nu poate fi vorba de un stat în sensul propriu. Teroarea, comerţul cu droguri, crimele contra umanităţii, mercenariatul sunt singura esenţă veritabilă a statului cu pricina. Nici cea mai neînsemnată capacitate de organizare socială. O economie întemeiată pe jaf şi pe import clandestin. Era din capul locului clar că un astfel de stat-fantomă nu avea cum să dureze. Ceea ce a devenit tot mai evident odată cu declinul ISIS este că liderii djihadişti au creat o stafie care bântuie lumea.

Uitaţi-vă pe procente!

Mai e nevoie să vorbesc de atentatele din Franţa, Spania, Anglia, Belgia, Turcia, Tunisia, Egipt? Cât despre „puii“ din Africa de Nord sau din Libia, ce ar mai fi de spus? Iată cea mai vastă tentativă de destabilizare din istorie. Ce e curios e că aceia care o pun la cale sunt o mână de indivizi spălaţi pe creier. Nu greşesc: uitaţi-vă pe procente! Câteva mii de djihadişti din toate naţiile, mai mulţi europeni şi asiatici decât arabi, ţin la respect sute de milioane de cetăţeni din statele democratice. De spaima atentatelor, cine profită? Extrema dreaptă politică antiimagraţionistă. Mai peste tot, mai puţin, din fericire, în România, probabil fiindcă autorităţile au convins opinia publică de neeminenţa unor atentate. Atentatele sunt organizate ca la carte. Protagoniştii sunt prinşi relativ târziu, când se bagă de seamă că alţii se aflau în spatele lor, gata a trece la o acţiune la fel de bine coordonată ca acelea anterioare. Unde pui că majoritatea era în vizorul poliţiei.

Se cunosc originile şi motivaţiile teroriştilor. Nu foarte diferite de la ţară la ţară. Dar soluţiile eficiente întârzie. Nu lipsa informaţiilor utile e de vină, ci numărul lor atât de mare, încât serviciile nu le pot interpreta la timp. Să fi fost premonitorie afirmaţia filosofului englez Thomas Hobbes (1588-1679), care susţinea în „Leviathan“ că, în lipsa unui stat forte, „nu există nici arte, nici litere, nici societate şi, ceea ce e cel mai rău, durează o teamă permanentă şi un pericol de moarte violentă“? Cel puţin aşa crede britanicul John Gray într-un articol din decembrie trecut publicat în „New Statesman“.