Nimic nou, cel puţin teoretic, căci dintotdeauna imperiile, după ce au depăşit faza lor de maximă ascensiune, au căutat să identifice locurile în care să instituie regiuni, cetăţi sau state vasale al căror rol era să păzească frontierele şi să împiedice incursiunile duşmanului.

Asta se întâmplă şi acum, căci a venit momentul în care discuţia despre alianţe să fie însoţită de o demonstraţie practică a utilităţii acestora. Era relativ uşor cât timp era vorba doar despre teoria jocului, de limitele laxe ale unor graniţe de putere apărate de speranţa că ele vor putea fi securizate doar prin puterea de disuasiune a forţei militare a centrului. Pe măsură ce crizele succesive au început să se acumuleze, super-puterile au realizat că trebuie să extindă clubul lor dual care genera împărţirea bipolară a lumii şi că trebuie să delege ceva putere şi noilor veniţi, state odininoară neînsemnate în materie de influenţă şi la limita subdezvoltării dar care, neaşteptat de rapid, au devenit actori regionali inconturnabili. Silind superputerile să-şi schimbe atitudinea şi să le dea ceva avantaje suplimentare, mai precis rolul de leader zonal sau regional. Mişcare ce presupune probleme, întrebări şi generează nelinişti de toate felurile.

Complicat proces, deoarece superputerile înseşi sunt în plină redefinire, prinse între realitatea unei globalizări din ce în ce mai eficiente şi cuprinzătoare la toate nivelurile, proprii unei societăţi mondiale digitale şi dorinţa lor certă, din ce în ce mai vizibilă, de a reveni la gloria şi puterea lor de odinioară, un fel de viziune neo-imperială compusă parte din amintiri istorice, parte din revendicări pentru ceea ce va fi viitorul părţii de lume pe care-l definesc drept aria lor naturală de responsabilitate.

Drept care, într-un ritm din ce în ce mai rapid, încep să apară semnale doar în aparenţă ciudate, însă logice dacă le analizaţi în lumina argumentelor de până acum: e vorba, în primul rând, de ţintarul periculos şi cu mize înalte, reprezentat de crearea, mutarea sau deplasarea demonstrativă de efective din ceea ce constituie unul dintre semnele distinctive ale oricărei mari puteri, adică puterea sa de a proiecta forţe la distanţe mari, într-un ritm credibil şi sustenabil. Problema bazelor militare externe este, totodată, una internă de putere şi prestigiu pentru ţara gazdă, dar şi un argument militar care transmite mesajul capacităţii globale de intervenţie a puterii care desfăşoară trupe şi capacităţi militare la mare distanţă. Iată, în acest sens, harta actuală a capacităţii de proiectare a forţelor, cu bazele aferente, probată de SUA în Mediteranta, Golf, Orientul Apropiat în general, alături de francezi şi britanici, precum şi bazele NATO.

Iar ruşii, la rândul lor, au transmis semnale multiple de dorinţă (şi nu numai) de cooperare extinsă:

Totul se schimbă însă în acest moment în care, la modul rapid şi evident, atât americanii cât şi ruşii se preocupă de crearea şi investirea cu atributele aferente de putere la nivelul a două state-pivot, fiecare cu mari ambiţii tradiţionale în regiune şi cu o doctrină neo-imperială solidă pentru a-şi justifica acţiunile: Arabia Saudită ca lider al mişcării sunnite şi Iranul, ca exponent al lumii şiite. Confruntare interconfesională în linia binecunoscută, acum doar accelerată de contextul exploziv ştiut? Nu-i aşa, deoarece această dispută evoluează în jurul celeilalte, majore, istorice şi geo-strategice: controlul Siriei. În plus, în ecuaţie apare un alt actor care revendică o poziţie drept pilot la porţile Eurasiei lui Putin, adică Turcia lui Erdogan.

Turcia devine acum uriaşa necunoscută în ecuaţiile de securitate în centrul căreia se află soarta marii baze aeriene de la Incirlik. Să reamintim că doi miniştri turci au ameninţat coaliţia americană cu interzicerea accesului la această bază dacă avioanele de luptă occidentale nu vor sprijini trupele turceşti angajate în Siria în lupta contra ISIS. "Am autorizat avioanele americane, dar şi ale altor ţări, să folosească baza de la Incirlik pentru misiuni împotriva ISIS" - spunea pe 4 ianuarie Mevlut Cavusoglu, ministrul turc al Afacerilor Externe. "Dar ce scop urmăriţi voi dacă nu ne acordaţi susţinere aeriană împotriva ISIS în cadrul unora dintre operaţiunile noastre militare cele mai importante?". E vorba refuzul Coaliţiei de a sprijini operaţiunea turcească "Scutul Eufratului", ceeea ce a dus, spunea ministrul, la "o criză de încredere". În acelaşi sens se exprima Fikri Isik, ministrul apărării: "Este vorba despre ceva care decepţionează serios opinia publică din Turcia... Spunem asta aliaţilor noştri, asta pune proble privind baza de la Incirlik". În plus, ministrul turc de Externe a reproşat SUA decizia de a aproviziona cu arme unităţile YPG (Unităţile de protecţie ale poporului kurd), "SUA preferând astfel o organizaţie teroristă în locul aliaţilor...".

Incirlik, bază strategică de prim ordin în structura NATO, devine (sau începe să devină) o problemă? Putem oare asista, în viitor, la o retragere urmată de o repoziţionare a forţelor aliate aflate acum pe această bază? Ceea ce era doar un zvon persistent, este confirmat acum prin decizia Berlinului de a retrage absolut tot personalul, avioanele şi echipamentele împreună cu toată logistica aferentă pentru a le deplasa în Iordania, la baza aeriană de la Moussffaq Salti. Iar lucrurile, încet, par să intre într-o retorică extrem de ciudată: în mai, influentul cotidian Sozcu, apărea un editorial care face apel la închiderea completă a bazei de la Incirlik.

Se poate? Dacă da, care va fi posibila sa viitoare locaţie, întrebare interesantă mai ale deoarece nu încetează să circule zvonuri asupra unei noi folosiri de importanţă strategică pentru baza de la Mihail Kogălniceanu. Deocamdată discuţie în termeni de probabilităţi, singura certitudine fiind că ar fi cam singura posibilitate rămasă pentru oferirea de protecţie pe graniţa de est-sud-est într-un stat stabil şi sigur şi cu orientare dovedită euro-atlantică.

Între timp însă, Turcia face o mişcare surprinzătoare: Parlamentul de la Ankara a votat de lege care autorizează trimiterea de trupe în Emiratul Qatar .Militarii respectivi (se vorbeşte despre câteva mii, până la un orizont pe termen mediu în care ar putea să se ajungă la 10.000) vor staţiona la baza permanentă turcă de lângă Doha, construcţia sa fiind decisă în termenii Acordului strategic de apărare semnat în decembrie 2014 între şeicul Hamad al-Thani şi Preşedintele Erdogan.

Este vorba despre prima bază militară turcă pe teritoriu străin şi activarea sa în acest moment este, fără îndoială, încă un semnal de atenţie la adresa SUA şi un gest mai mult decât amical în direcţia Teheranului şi a Rusiei. Căci e vorba despre o bază care poate deveni un atu absolut inestimabil în caz de conflict, mai ales că ar vulnerabiliza în imediat valoare şi chiar funcţionarea bazei americane de la Al Umeidi (unele surse spunând că în anumite cercuri politice a început să se vorbească despre posibilitatea retragerii americanilor de acolo).

Vom vedea, cred destul de curând, dacă mutările acestea vor avea şi compensaţii la nivel NATO, mai ales în zona aceasta a noastră care s-ar putea vedea dotată cu un comandament operativ important, calibrat pe măsura instalaţiilor care ar fi dizlocate în mod permanent în România. Oricum, este foarte interesant că, din punctul de vedere al raţionamentelor de securitate, peste ţara noastră se suprapun două gândiri strategice la fel de interesate de a ne avea ca vârf de lance: raţionamentul euro-atlantic şi cel european. Ambele privesc întărirea la linia estică a Alianţei şi situaţia de la Marea Neagră şi, iată, se pare că s-a realizat faptul că, în acest moment, în acest context, putem fi ultimul lor pilon de stabilitate, pamdant necesar la ceea ce s-a realizat deja în nord pentru Ţările Baltice şi Polonia. Şi asta e ceva foarte important. Cu o singură condiţie: dacă tot spunem că securitatea costă, atunci ar trebui să aflăm ce ni se oferă la schimb, foarte precis, cu garanţiile de rigoare.