REPORTAJ Dincolo de văl. Româncele din Iordania

0
Publicat:
Ultima actualizare:
O parte a comunităţii de români din Iordania. Foto: Mircea Barbu
O parte a comunităţii de români din Iordania. Foto: Mircea Barbu

Iordania este una dintre ţările Orientului Mijlociu unde mii de românce s-au stabilit încă de pe vremea lui Ceauşescu. Prejudecăţile şi stereotipurile despre ele au dominat mentalul colectiv al românilor, depotrivă revoltaţi şi intrigaţi de Orientul Mijlociu. Însă, în spatele vălului pe care multe au ales să-l poarte, poveştile lor viaţă sunt la fel de impresionante ca locul unde au ales să trăiască.

„Le place banu'… trebuie să facă sacrificii, nimic nu e pe gratis. Oricum doar alea mai proaste se marită cu ei.“/ „Păi nu stiu daca a fi soţie de arăboi e o onoare. Şi mă gândesc la condiţia femeii în islam…“. / „Dacă eşti invitat la casa arabilor soţia/soţiile lui nu se arată şi, în cazul în care este prin preajmă, la venirea ta, nu o saluţi (este considerata o insultă), ci îl saluţi doar pe capul familiei.“ 

Acestea sunt doar câteva comentarii pe care le veţi găsi pe internet, dacă aveţi curiozitatea să căutaţi următoarele trei cuvinte: „românce“, „arabi“, „căsătorie“. Spaţiul virtual abundă de etichetări care de care mai tendeţioase, de insulte şi prejudecăţi la adresa zecilor de mii de românce căsătorite şi stabilite în Orientul Mijlociu. Cam tot ceea ce răzbate în România despre comunitatea românilor din ţările arabe ne fascinează şi ne şochează în acelaşi timp. 

Dar cât din ceea ce ştim despre românii din Orientul Mijlociu e adevărat şi ce rol joacă diaspora românească într-una dintre cele mai fierbinţi zone ale globului? 

Cu 12 B-ul

Totul a început la sfârşitul deceniului al şaptelea ceauşist. Dornic să dezvolte o relaţie pe termen lung cu Orientul Mijlociu, dar mai ales atras de posibilitatea obţinerii de valută forte într-o perioadă grea pentru dictatura comunistă, statul român a început să curteze ţările arabe cu oferte de studii din ce în ce mai tentante pentru tinerii arabi interesaţi în special de medicină, inginerie şi economie. Numeroşi studenţi din Orientul Mijlociu au obţinut burse de studiu în România, astfel că marile centre universitare ca Bucureşti, Iaşi, Cluj şi Timişoara s-au transformat peste noapte în adevărate Mecca pentru comunităţile de studenţi veniţi din Orient Mijlociu. Astfel că, în anii ‘80, în România comunistă studiau anual zeci de mii de persoane din Siria, Irak, Liban sau Iordania. Neoficial, în centrele universitare româneşti au studiat pe timpul lui Ceauşescu aproape o jumătate de milion de studenţi arabi. 

În acest context l-a cunoscut şi doamna Nela Marcela, căsătorită Najdawi, pe soţul ei iordanian. „Era student la Cluj şi mi-a plăcut felul lui de a fi, aşa că ne-am căsătorit şi m-am mutat cu el în Iordania.“ Încet-încet, Amman-ul i-a devenit a doua casă. Vorbeşte perfect araba şi cele trei decenii petrecute aici o fac să se simtă ca acasă. Poartă baticul specific musulman (n.r.-hijab), o bluză neagră închisă până la ultimul nasture şi o rochile lungă înflorată. Însă, prejudecăţile au început cu mult înainte să păşească pe tărâm musulman, chiar în perioada studenţiei. „Românilor nu prea le convenea că umblăm cu arabi. Ne spuneau că umblăm cu 12 B-ul (n.r.- numerele speciale de la maşină ale studenţilor străini în perioada comunistă.“ 

E o după-amiază răcoroasă în capitala Iordaniei şi sufrageria Geaninei Abul-Haija, preşedinta Asociaţia Iordaniano-Română pentru Cultură, e inundată de mirosul proaspăt de iasomie din grădina casei impunătoare şi de aburul dulce al cafelei cu cardamon. Aici se întâlnesc, de obicei, româncele din Amman, o comunitate care, conform site-ului MAE, depăşeşte 3,500 de persoane. Neoficial, numărul acestora este cu mult mai mare, susţin membrii comunităţii. „Mulţi nu îşi înregistrează prezenţa pe teritoriul Iordaniei, astfel că, după o vreme, Ambasada nu mai ştie de ei. Plus că la acest număr se adaugă alte câteva sute sau poate chiar mii de copii iordanieni din căsătorii mixte. E foarte greu să ştii exact câţi români locuiesc în Iordania“, susţine Geanina Abul-Haija. 

Oficial, peste 3.500 de cetăţeni români trăiesc în Iordania. Foto: Mircea Barbu

Amman2

Ceea ce nu e foarte greu să-ţi dai seama e că aceste femei sunt la fel de diverse în îmbrăcăminte, atitudini despre viaţa departe de România natală şi preocupări, încât e aproape împosibil să le bagi pe toate în aceeaşi oală şi să le pui o etichetă, fie ea una pozitivă sau negativă.  

Însă asta nu i-a împiedicat pe mulţi alţii s-o facă. „Lumea crede că, dacă te-ai măritat cu un arab, gata! ţi-ai pus hijab, faci copii şi stai acasă“, exclamă Crina Saif, într-un puternic accent ardelenesc. „Realitatea e că nimeni nu te obligă să porţi batic, dacă nu vrei. Mai sunt familii ceva mai conservatoare, dar, în mare parte, e o decizie pe care o iei singură“, adaugă aceasta.

Pentru Marcela Najdawi, o altă româncă căsătorită în Iordania, lucrurile au stat un pic diferit. „La mine nu soţul e cel care mi-a spus să port batic, ci copilul. A venit de la şcoală, după orele de religie, şi mi-a spus că e păcat mare să nu port hijab şi că o să ajung în Iad.“ 


De la stănga la dreapta: Geanina Abul-Haija, Nela Ancuta Bosca, Nela Marcela Najdawi, Amina Abu Hatab, Mariana-Liuba Bilan, Rodica Slovineanu, Crina Saif, Sara Saif, Vasilica Michiusca Falaha. Foto: Mircea Barbu

Amman1

În Iordania, ca şi în multe alte ţări din Orientul Mijlociu, până la începutul anilor '90, femeile se îmbrăcau mult mai aproape de moda europeană. Asta până la răspândirea wahhabismului (n.r.- o doctrină sunită puritană şi ultraconservatoare). Odată cu influenţa din ce în ce mai crescută a ţărilor din Golf, în special Arabia Saudită, această doctrină şi-a pus amprenta şi pe viaţa de zi cu zi a femeilor din lumea arabă, inclusiv pe cea a româncelor stabilite în Iordania. 

Însă, toate acestea nu a contat prea mult pentru Mariana-Liuba Billan. În timp ce trage cu sete dintr-o ţigară, mărturiseşte că nu s-a simţit niciodată presată să poarte vălul musulman sau să se conformeze în vreun fel. „Pentru mine, acest aspect nu a fost niciodată o problemă. Am lucrat în industria hotelieră şi lucram destul de mult cu oamenii, dar nu m-am simţit privită sau etichetată în vreun fel că nu port batic sau că nu mă îmbrac într-un anume fel. Nici soţul sau familia lui nu m-au obligat să port hijab.“

Generaţia en-gros-iştilor

Odată cu căderea comunismului, România a devenit un adevărat paradis economic pentru afaceriştii arabi. În timp ce românii luau calea Occidentului, în fiecare an, în ţara noastră soseau sute sau chiar mii de arabi în căutare de noi oportunităţi de afaceri. Au deschis buticuri, ne-au adus gumă Turbo, blugii cu imprimeuri colorate şi adidaşii cu beculeţe. Aşa s-a născut aşa-zisa „generaţie a en-gros-iştilor“ şi, odată cu ea, o altă generaţie de românce căsătorite cu arabi. 

Însă, chiar dacă generaţia s-a schimbat, prejudecăţile au rămas la fel, dacă nu chiar s-au accentuat. Pentru Rodica Slovineanu, o tânără originară din Chişinău şi stabilită la Amman de doar trei ani, adaptarea nu a fost uşoară. „Îmi lipsesc parcurile din Bucureşti şi şcolile care sunt mult mai bune în România. Aici nu prea ai unde să-ţi duci copiii după şcoală şi nici activităţile extraşcolare nu sunt atât de varitate cum erau acasă.“ Cu toate acestea, când revine în România, se simte etichetată. „Oamenii cred că, dacă eşti căsătorită cu un arab, automat eşti plină de bani. În realitate, nu e deloc aşa. Viaţa e foarte scumpă aici, la Amman. Biletele de avion sunt foarte scumpe şi mulţi se gândesc că poate e mai bine să facă ceva pentru casă sau pentru familie, decât să dea mii de euro pe bilete de avion spre România, orişicât ne-ar fi dor de cei dragi de acasă.” 

În grupul româncelor se aşterne liniştea pentru o clipă. Gândul la cei rămaşi acasă e un subiect sensibil şi mai toate au pe cineva drag în ţară, fie că sunt părinţi în vârstă, fraţi, surori sau chiar prieteni buni. Pentru ei susţin că s-ar întoarce negereşit.

Cu câteva excepţii, toate ar vrea să facă pasul înapoi spre ţară, dar teama că nu se vor putea reintegra, sistemul medical precar comparat cu cel din Iordania şi mai ales percepţia românilor despre ele sunt doar câteva dintre motivele care le împiedică să facă asta. „Când am fost cu fetele mele în România erau pur şi simplu şocate de cât de dezbrăcate umblau pe stradă alte tinere de vârsta lor. Nu cred că s-ar putea adapta atât de uşor la viaţa din ţară”, mărturiseşte Ancuţa Boşca. 

Româno-iordanian sau iordaniano-român?

E seară şi străzile Ammanului se aglomerează cu fiecare clipă. Furnicarul de oameni grăbiţi dansează ca într-un du-te-vino după reguli nescrise, ştiute parcă numai de ei. În bazarul oraşului e un iureş constant, dar parcă toropeala dinainte de apus îl face parcă să pară ceva mai lent ca la Bucureşti. Dintr-un colţ de stradă întortocheată şi pe care trebuie s-o urci pieptiş răsună muzică românească. E cafeneaua unde îşi fac veacul tinerii iordanieni de origine română. Aici poţi auzi, în oricare seară, o horă sau, mai nou, hit-urile Innei cu refrene arăbeşti, ringtone-ul multor tineri, iordanieni şi români deopotrivă. De fapt, de aici porneşte întreaga dilemă a tinerilor proveniţi din familii mixte de iordanieni căsătoriţi cu românce. Deşi mulţi vorbesc limba română, ca în orice altă comunitate de expatriaţi, păstrarea tradiţiilor e o provocare din ce în ce mai mare. 


Tradiţiile sunt mai greu de păstrat în comunităţile de români din afara ţării. Foto: Mircea Barbu 

Amman 3

Astăzi, Forumul Iordaniano-Român de Cultură organizează o seară mai ceva mai specială. În semn de mulţumire pentru patronii cafenelei, care le găzduiesc întâlnirile şi activităţile, o mână de tineri entuziaşti s-au decis că ar fi timpul să le răsplătească generozitatea şi să organizeze o campanie de strângere de fonduri cu câteva deserturi tradiţionale. Clătitele sunt la mare căutare şi mulţi iordanieni care n-au auzit în viaţa lor de România păşesc pragul cafenelei şi află de la aceşti ambasadori neoficiali mai multe despre ţara noastră decât toate campaniile cu frunze ale politicienilor români. 

Pe scenă improvizată ad-hoc îşi fac apariţia tineri care mai de care mai talentaţi. Unii cântă, alţii dansează, totul sub privirile curioase şi încântate ale părinţilor şi prietenilor. Se vorbeşte în arabă, deşi muţi ştiu şi limba română. „E normal“, îmi spune, într-o română perfectă, Maria Barakat, preşedinta acestui forum. „Noi vorbim între noi mai mult în arabă pentru că e mai uşor aşa, deşi mulţi cunoaştem şi limba română.“ Au aceleaşi preocupări şi interese ca orice alţi tineri de vârsta lor.

Maria Barakat, preşedinta Forumul Iordaniano-Român de Cultură. Foto: Mircea Barbu

Amman 4

Şi pe ei i-a cuprins febra selfi-urilor, îi preocupă viitorul lor din ce în ce mai incert şi vor să-şi trăiască viaţa mai mult sau mai puţin după regulile stricte impuse de părinţi. Cât despre România, răspunsul este unul destul de firesc. Cei care s-au născut acolo şi îşi mai amintesc câte ceva ar dori să se întoarcă, iar cei care sunt născuţi în Iordania sunt mai mult curioşi decât interesaţi. 

Noua generaţie: tradiţiile româneşti se îmbină cu cele iordaniene. Foto: Mircea Barbu

Amman 5

Unită şi condusă de aceleaşi valori şi principii, dar şi cu caractere individuale extrem de bine definite, comunitatea Românilor din Iordania e o lecţie pe care România încă nu a învăţat-o. Într-o lume în care Orientul Mijlociu e, în acelaşi timp, o provocare şi o invitaţie, românii din acest colţ de lume rămân în mare parte tributari stereotipurilor şi prejudecăţilor, fără însă a ne judeca înapoi sau a ne cere nimic mai mult în schimb decât puţin mai multă înţelegere şi poate ceva mai mult timp. 

În lume



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite