Provocări, arabescuri, sămânţă de scandal: încurcă-i, drace!

Continuă şi se amplifică internaţionalizarea conflictului din Libia, acum din ce în ce mai asemănător cu jocul războinic din Siria şi într-atât de aproape de ţărmurile şi interesele vitale ale europenilor încât, la limită, chiar s-ar putea să-i vedem pe unii că se trezesc şi reacţionează.

Vom vedea şi înspre ce soluţie va duce dezbaterea din Parlamentul de la Cairo privitoare la autorizarea unei posibile intervenţii militare, mişcare logică din acest război de proxy care se înfoaie la sugestia directă a mânuitorilor îndepărtaţi de păpuşi, cei care au interese geo-politice cu mult mai ample decât Maghrebul sau chiar zona Mediteranei.

Dar, cel puţin până acum, aspectul de înfruntare inter-confesională a conflictului au fost evitate cu delicateţe de comentatorii care ieşeau cu mesaje destinate opiniei publice, poate pentru a nu mai aduce un plus de otravă religioasă în spaţiul în care totul pare adunat cu grijă pentru ca, la fel ca în Siria, după o intensificare de lupte, rezultatul să fie decis departe, cu Turcia şi Rusia definind teritorii de influenţă într-o negociere cu Uniunea Europeană, în absenţa de acum evidentă a americanilor. Spun asta deoarece retragerea diplomatică a NATO este perceptibilă, lăsând ca misiunea militară europeană să aibă ultimul cuvând. De aici explicaţia ultimei mişcări interesante în zonă, San Giorgio, nava amiral a forţelor navale italiene intrând de câteva zile în grupul de forţe al Operaţiunii Irini a EUNAVFOR MED.

Dispozitivul mai cuprinde şi frecgata grecească Spetsai şi avioane franceze, germane, italiene, greceşti, luxemburgheze şi poloneze care intră prin rotaţie în zona de operaţiuni. Nava de dbarcare ITS San Giorgio este echipată cu elicopter de transport tip Augusta Westland EH101. Are la bord brigada San Marco infanterie marină care au de acum o misiune de intervenţie care cuprinde şi, la nevoie, deschiderea focului. Mai dispune, în funcţie de necesităţi, de un avion de patrulare maritimă, un avion de alertare maritimă şi un submarin. Pe asta se bazează apelul făcut ieri de liderii Germaniei, Franţei şi Italiei ca Operaţiunea IRINI să acţioneze decisiv pentru obligarea la respectarea totală a embargoului asupra armelor, susţinând că sunt gata să ceară impunerea de sancţiuni împotriva vinovaţilor. Fără însă să nominalizeze pe niciunua dintre părţile din conflict beneficare ale transporturilor de arme şi nici pe „sprijinitorii externi”, mulţumindu-se doar să exprime, în stilul clasic, „îngrijorări serioase” faţă de „creşterea tensiunilor în ţară”.

Dar, cum spuneam, să nu uităm niciun moment că, exact ca în Siria, conflictul militar propriu zis este purtat - acum prioritar - de către formaţiuni militare constituite din personal recrutat din alte ţări, în primul rând din mercenari, dacă se poate cu experienţă în condiţii similare de angajament, preferabil chiar în Siria, asta fiind garanţa folosirii tipurilor de armament transportate acum pe scară mare în Libia.

Situaţia este extrem de complicată deoarece importul de formaţiuni militare islamiste din Siria se suprapune pe aducerea unor unităţi de militari, tot musulmani, din comonenţa Grupului WAGNER dar şi de mercenari care vin din diferite ţări africane, Sudan şi Ciad de preferinţă, acolo unde se află taberele de antrenament şi refacere pentru cei din ISIS şi din Al Quaeda.

Tabloul este oricum sângeros şi ameninţă să se transforme într-o altă reglare de conturi între lumea şiită şi cea sunită, extrem de convenabil pentru cei care, din raţiuni economice, vor să reconfigureze lista de posesori de terenuri petrolifere, instalaţii de prelucrare, porturi cu eventuale instalaţii de depozitare şi lichefiere, aeroporturi strategice, etc, toate adăugându-se la raţionamentele mai noi privind zonele de extracţie din Meditearana centrală şi de est dar şi accesul la zonele cu rezerve subterane de apă.

Acesta este contextul în care, cu reală şi foarte mare îngrijorare, vedem că peste toate raţionamentele şi patimile contradictorii ale politicii mondiale, acum complet haotică după retragerea  SUA între propriile sale frontiere decisă de Trump şi cu plecarea în consecinţă a multor militari militari din locaţiile lor strategice, apar semnale privind implicarea unor alţi actori, evident super-secundari, evident proxy, dar complicând situaţia tocmai pentru că fac apel la medierea aparentă a factorului religios. Din nefericire, medierea de acest gen, în zona respectivă ca şi în întreg Orientul Apropiat, nu poate decât să adauge elemente de combustie la conflict, nu să-l stingă.

Şi mi-a atras atenţia un element interesant: vizita unor memebri de seamă ai guvernului armean şi ai facţiunii majoritare în parlamentul acestei ţări la noul Muftiu Şeic Mohammad Imam de la Tripoli pentru a-l facilita pentru noua sa poziţie reprezentativă (foto).

Vizită de protocol? De ce nu, în definitiv aceasta ar fi situaţia ideală de relaţii frăţeşti între armenii creştini şi libienii musulmani. Dar, indiferent de intenţia nobilă şi umanistă, armenii fac această vizită în contextul în care Marele Muftiu al Libiei, Sadiq al-Ghria a făcut nu demult un apel public pentru ca toate organizaţiile civile din ţara sa să sprijine implicarea Turciei în favoarea guvernului de la Tripoli. El a cerut şi ca Dar al-Ifta, organismul islamic condus acum de Mohamad Imam, să dea o fatwa în acest sens. Figurează pe lista teroriştilor, poziţiile sale sunt condamnate de mai multe state arabe, în principal cele care-l sprijină pe mareşalul Haftar în lupta sa împotriva guvernului de la Tripoli recunoscut de Naţiunile Unite.

Fie asta au vrut, fie că nu (ceea ce cred) armenii din delegaţia asta repetă exact ce au făcut şi alţii în vizite poate gândite iniţial al fel de umanist şi cu înalt spirit ecumenic, dar contribuind în fapt la intensificarea luptelor intestine între taberele adverse şi internaţionalizând conflictul. Nu ştiu dacă de asta era nevoie, oricum avem atât de mult încercări de a înrăutăţi conflictul din Libia în speranţa că ruşii şi turcii s-ar putea încăiera cu trupe în teren, mai ridicând astfel din presiunea reprezentată de demonstraţia de forţă din Siria. Cu atât mai tensionate relaţii cu cât urmează să apară acordul între China şi Iran care, în spaţiul Orientului Apropiat şi al Maghrebului vine să reconfirme că, pe fond, tot la conducte şi resurse ajungem.

Restul sunt provocări, arabescuri, sămânţă de discordie pentru jucătorii marginali care, treptat, înţeleg că sunt lăsaţi în afara discuţiei principale şi, de la un timp, solemni şi încrâncenaţi, sunt puşi să alerge după fluturii altora.