Paris, COP21: un miracol fără deontologie

Acordul de la Paris e o operă monumentală a Naţiunilor Unite, însă îi lipseşte deontologia – e un miracol faţă de ceea ce ar fi putut fi, dar un dezastru faţă de ceea ce trebuie să fie. Speranţele ne stau într-o mare schimbare tehnologică.

Nu e primul succes de acest tip. Protocolul de la Montreal asupra Substanţelor care Distrug Stratul de Ozon (semnat în 1987 şi intrat în vigoare în 1989) este probabil cel mai de succes tratat tutelat de Naţiunile Unite. Şi atunci ca şi acum, riscurile erau sinistre: radiaţiile mai mari cu ultraviolet duceau către dezvoltarea celuleor carcinogenice, melanoma malign, cataracta corticală, creşterea ozonului tropsferic (ozonul rău) care face praf plămânii copiilor, distrugerea recoltelor de cereale în zone umede (în special orezul), dispariţia multor soiuri de plante şi a planctonului oceanic. Şi atunci ca şi acum, companiile producătoare de sisteme de aer condiţionat sau spray-uri cu aerosoli (ce conţineau clorofluorocarbon – CFC) sau de răcitoare ori frigidere (ce foloseau freon ori halocarbon refrigerant) se opuneau brutal, „se vor pierde zeci de mii de locuri de muncă”, „se va prăbuşi producţia industrială” etc.

«La Montreal în 1987 situaţia era ceva mai simplă: era un fapt clar că CFC-urile duc la dispariţia stratului de ozon, iar sursa lor, a CFC-urilor era strict activitatea umană. Era la fel de clar că a nu ataca această problemă va duce ireversibil la distrugerea rasei umane», a spus, pentru 2C, Markus Leuenberger, Directorul Staţiilor de Altitudine Înaltă de la Jungfraujoch şi Gornergrat din Elveţia, profesor emerit la Institutul de Fizică de la Universitatea din Berna.

Astfel s-a impus o soluţie de sus în jos, negocierile au fost relativ uşoare, iar tratatul semnat sub auspiciile Convenţiei de la Viena privind Protecţia Stratului de Ozon. Transferul tehnologic a fost incredibil de rapid, businessurile au avut o capacitate de adaptare foarte mare. Deşi nu la nivel global, la fel s-a întâmplat şi cu emisiile mari de dioxid de sulf (SO2): iniţial, răcnetele companiilor din industriile emitente de SO2 din Statele Unite aproape te convingeau de deliciul ploilor acide. Reducerea emisiilor era de neconceput, taxarea emisiilor – o oroare comunistă. Atunci a apărut ideea de credite de emisii şi o schema făcută de Robert Stavins, un reputat profesor de economie de la Harvard. Deşi marile companii şi Congresul american au respins ideea de a scoate creditele de emisii la licitaţie, o schemă de tranzacţie a emisiilor cu permise date gratis tuturor companiilor a prins şi s-a creat la mijlocul anilor 1990 o piaţă de un miliard de dolari. Emisiile de SO2 şi alte gaze reactive au început să scadă, „dar prea puţin cu ajutorul pieţei şi certificatelor tranzacţionate, ci mai ales graţie unor mari schimbări tehnologice ce s-au impus rapid”, a explicat Leuenberger.

Schimbările climatice sunt mult mai complexe, spune cercetătorul, «deşi problema în esenţă este simplă. Noi, oamenii de ştiinţă ne-am spus partea: schimbările climatice sunt induse de oameni, iar economia globală trebuie să se schimbe. Ca în orice schimbare, vor fi câştigători şi înfrânţi».

Nu mai este timp pentru scheme financiare pe piaţa aşa-zis liberă legate de preţul carbonului; «schimbarea trebuie făcută rapid, economia de piaţă va continua, nu va fi tăiată în niciun fel. Condiţia este să existe un tratat global, un început clar care să arate ca întreaga umanitate trebuie şi vrea să se schimbe», a încheiat Leuenberger.

Acordul de la Paris

Acordul de la Paris este totuşi un acord istoric pentru combaterea schimbărilor climatice şi dedicat deschiderii acţiunilor şi investiţiilor pentru reducerea emisiilor de carbon, pentru o doză de optimism în viitor şi durabilitate. A fost aprobat de 195 de naţiuni la Paris, sâmbătă, 12 decembrie 2015.

Acordul de la Paris, pentru prima data în istoria ONU, reuneşte toate naţiunile într-o cauză climatică comună bazată pe responsabilităţile lor istorice, actuale şi viitoare.

Scopul principal al acordului universal este de a menţine o creştere a temperaturii globale în acest secol sub 2 grade Celsius şi de a depune eforturi în a limita creşterea temperaturii pe mai departe la 1,5 grade Celsius peste nivelurile pre-industriale.

Limita de 1,5 grade Celsius este o linie de apărare mult mai sigură împotriva celor mai grave efecte ale unui climat în schimbare.

În plus, acordul are scopul să consolideze capacitatea de a lupta efficient cu impactul schimbărilor climatice.

Pentru a atinge aceste obiective ambiţioase şi importante, fluxurile financiare adecvate vor fi puse în aplicare, impunând astfel o acţiune mai puternică ţărilor în curs de dezvoltare şi celor mai vulnerabile, în conformitate cu propriile lor obiective naţionale.

„Acordul de la Paris permite fiecărei delegaţii şi grupurilor de ţări să se întoarcă acasă cu runtea sus. Efortul nostru colectiv valorează mai mult decât suma eforturilor noastre individuale. Responsabilitatea noastră în faţa istoriei este imensă", a spus Laurent Fabius, preşedinte al COP 21, Conferinţa privind schimbările climatice a ONU, şi ministru francez de externe.

Ministrul, arătându-şi emoţia când delegaţii au început să se ridice în picioare, a sancit acordul cu lovitura ciocănelului de lemn în aclamaţiile plenului.

Preşedintele francez Francois Hollande a spus delegaţilor din plen: "Aţi făcut-o, aţi ajuns la un acord ambiţios, un acord cu caracter obligatoriu, un acord universal. Niciodată nu voi mai putea să exprim mai multă recunoştinţă pentru o conferinţă. Puteţi fi mândri în faţa copiilor şi nepoţilor voştri".

Secretarul General al ONU, Ban Ki-moon, a declarat: "Am intrat într-o nouă eră a cooperării la nivel mondial pe una dintre problemele cele mai complexe cu care s-a confruntat vreodată omenirea. Pentru prima dată, fiecare ţară din lume s-a angajat să reducă emisiile, să îşi consolideze capacitatea de adaptare şi să se unească într-o cauză comună pentru a lua măsuri climatice comune. Acesta este un succes răsunător al multilateralismului".

Christiana Figueres, secretar executiv al Convenţiei cadru a ONU privind schimbările climatice (UNFCCC), a urmat: "O planetă, o şansă să o apărăm, o şansă fructificată la Paris. Am făcut istorie împreună. Acesta este un acord al convingerii. Este un acord de solidaritate cu cei mai vulnerabili. Acesta e un acord de viziune pe termen lung, pentru că el trebuie să se transforme într-un motor de creştere în condiţii de siguranţă".

„Generaţiile următoare, sunt sigură, vor marca 12 decembrie 2015 ca data la care cooperarea, viziunea, responsabilitatea, umanitatea comună şi grija pentru lumea noastră a luat centrul atenţiei", a adăugat Figueres. "Aş vrea să menţionez hotărârea, diplomaţia şi efortul pe care Guvernul Franţei le-au injectat în acest moment remarcabil, dar şi guvernele care au sprijinit ambiţia noastră comună de la COP 17 din Durban, Africa de Sud" [din 2011, n.n.].

Acordul de la Paris şi rezultatele conferinţei ONU privind schimbările climatice (COP21) acoperă toate domeniile importante identificate ca fiind esenţiale pentru o concluzie şi punct de reper. Cere atenuarea efectelor schimbărilor climatice, adică reducerea emisiilor suficient de rapid pentru a atinge obiectivul de temperatură – creşterea cu 1,5 grade Celsius, menţinerea creşterii sub 2 grade Celsius. Acordul creează cadrul pentru un sistem de transparenţă global care să asigure o contabilitate corectă pentru combaterea schimbărilor climatice. El menţionează ca esenţială, adaptarea - consolidarea abilităţii ţărilor de a face faţă efectelor ireversibile ale schimbărilor climatice – în continuarea Acordului de la Cancun din 2010. Pierderile şi daunele sunt menţionate în sensul consolidării capacităţii de a se recupera de la efectele schimbărilor climatice – inundaţii, perioade de secetă etc. Şi în sfârşit, acordul prevede susţinerea solidară, inclusiv prin finanţare, pentru ca naţiunile să îşi construiască un viitor curat şi sigur.

Pe lângă stabilirea unei direcţii pe termen lung, ţările vor atinge punctul culminant al emisiilor cât mai curând posibil şi vor trebui să continue să depună planuri naţionale pentru combaterea schimbărilor climatice care detaliază obiectivele lor viitoare în a aborda încălzirea globală. Este important de ştiut că modul în care s-a dus negocierea privind adoptarea acordului s-a bazat pe planuri voluntare pe care fiecare stat membru al comunităţii internaţionale l-a supus spre dezbatere la UNFCCC. Motivul e evident: Protocolul de la Kyoto nu a fost ratificat de unii dintre cei mai importanţi jucători, iar ultima încercare de a impune un tratat cu obligaţii clare, termene şi sancţiuni a picat jalnic la Copenhaga în 2009.

Acordul e înrădăcinat într-un moment fără precedent în care 188 de ţări contribuie cu planuri de acţiune privind clima şi după ce noul acord va fi adoptat. Acestea, cred oficialii UNFCCC, vor încetini dramatic ritmul emisiilor de gaze cu efect de seră la nivel mondial.

Noul acord stabileşte, de asemenea, principiul că viitoarele planuri naţionale vor fi nu mai puţin ambiţioase decât cele existente, ceea ce înseamnă aceste 188 de planuri de acţiune climatice oferă o fundaţie fermă pentru ambiţii mai mari. Cu alte cuvinte, un stat membru al comunităţii internaţionale, în cadrul acordului, nu poate ca pe viitor să renunţe la unele acţiuni care i-ar creşte sau i-ar menţine emisiile la acelaşi nivel. Practic, acordul te obligă sa vrei să faci mai bine.

În sfîrşit, să nu fim naivi, toate negocierile de la COP gravitează în jurul banilor.

E o abordare de jos în sus, putem spune. Toate încercările anterioare începând cu COP1 din 1995 de la Berlin, apoi Protocolul de la Kyoto şi mai ales marele flop de la Copenhaga din 2009 au picat (parţial) din cauză că ONU încerca, raţional, precum la Montreal în 1987, să impună nişte limite de emisii. Ştim reacţiile idioate ale SUA, Chinei ori Rusiei timp de 20 de ani. Acest acord e acum un impuls pentru business si pentru politici publice mai progresiste. E îngrozitor de trist că am pierdut 21 de ani până acum şi vom mai pierde încă până la intrarea sa în vigoare. Un succes precum Protocolul de la Montreal din 1988 pare imposibil în chestia schimbărilor climatice: problemele sunt mult mai complexe decât degradarea stratului de ozon, iar companiile şi politicienii sunt mult prea pervertiţi.