Restul Siriei e în evoluţie, cu o dispută turco-kurdă surdă şi care ameninţă să răbufnească direct în cazul unui atac kurd asupra Raqqa, dar oricum e treaba americanilor să se descurce.

Problema fundamentală, după securizarea Siriei alawite, este menţinerea lui Al Assad. Formulele alternative de pace - procesul Astana şi Geneva - anunţau o tolerare din partea Turciei, a SUA şi chiar a unei părţi a opoziţiei siriene a lui Al Assad la masă. Iată însă că rivalităţile turco-iraniene au aruncat în aer procesul separate în trei orchestrat de Rusia, iar la Geneva premizele tolerării lui Al Assad nu sunt cele mai bune. În plus, a început să se manifeste tot mai pregnant Statele Unite sub administraţia Trump, care au nevoie de o victorie de palmares şi de poziţionare, până la prima întâlnire directă cu Putin.

E motivul pentru care s-au precizat deja noi spaţii de luptă, la ONU, în consiliul de Securitate, unde a fost reluată tema utilizării armelor chimice de către regim, după înţelegerea ruso-americană din 2013 şi după predarea armelor chimice. Rezultatul a fost o rezoluţie care marca încălcarea angajamentelor de către Al Assad şi reluarea subiectului de la momentul originar al atacului american asupra regimului, rezoluţie blocată de Rusia prin al şaptelea veto în favoarea pupilului său.

După toate probabilităţile, acum Moscova e aşteptată cu o ofertă serioasă care să înlocuiască angajamentul pentru renunţarea la armele chimice, iar regimul Al Assad este sub presiune din aceleaşi motive. Cu o Sirie allawită ce poate fi ţintă şi o Rusia constrânsă fie să propună un compromis cât un pas în spate (şi fără a obţine ceva în Ucraina), fie să asiste pasivă şi fără reacţie la pedepsirea regimului, raportul de forţe din teren se poate schimba, iar garanţiile privind controlul Siriei utile ar putea fi tulburate puternic. Un Mare Joc în Siria care merită privit pentru a vedea viitoarea tipologie de acţiune în forţă a SUA în raport cu Rusia, care se va reproduce în mandatul lui Donald Trump.


Preşedintele turc Recep Tayyip Erdogan FOTO EPA

Ruptură turco-iraniană: Ankara acuză Teheranul de naţionalism persan şi sectarism

Turcia şi Iranul au intrat în zodia confruntării, chiar dacă sunt implicate, alături de Rusia, în formatul păcii separate din Siria. Vecini şi rivali vechi, Ankara şi Teheranul au aceleaşi poziţionări cunoscute pe spaţii terţe şi sunt tot mai greu de menţinut de către Rusia la masa de unde a eliminat ONU, SUA şi statele occidentale. Deja abordările sunt tot mai clare şi divergente, iar confruntările din teren ameninţă să se repercuteze asupra relaţiilor şi formulelor de negociere.

În timpul vizitei efectuate în Bahrain, preşedintele turc Recep Tayyip Erdogan, a declarat că: „cineva doreşte divizarea atât a Siriei, cât şi a Irakului. Cineva depune eforturi pentru divizarea Irakului. Este o luptă sectară, o luptă etnică, deoarece şi acolo este vorba de un naţionalism persan”.

Declaraţia se situează în linia celebrei rivalităţi sunnito-şiite şi a liniilor de falie care opun Iranul şi intermediarii săi din Golf şi Orientul Mijlociu statelor sunnite din Consiliul Golfului, Iordaniei şi Turciei. Bătălia e una istorică, religioasă şi cu rădăcini profunde. Şi în Bahrain, stat cu populaţie majoritar şiită, dar condus de o monarhie sunnită, Iranul a fost acuzat de incitarea la revolte şi susţinerea, inclusiv prin intermediul Hezbollahului libanez, a urii sectare.

La rândul său, ministrul turc de Externe, Mevlüt Çavuşoglu, a acuzat, într-un discurs susţinut la München, la Conferinţa pentru Securitate, că Iranul „comite acte sectare”. Rezultatul acestor declaraţii a fost chemarea la MAE iranian a ambasadorului turc la Teheran, Rîza Hakan Tekin, pentru consultări şi explicaţii, iar purtătorul de cuvânt al ministrului iranian al Afacerilor Externe, Bahram Ghasemi, a emis un comunicat în care susţine:

„Ne comportăm cu răbdare în privinţa Turciei, dar şi răbdarea noastră are o limită. Am acordat o atenţie sporită discursurilor formulate de către autorităţile turce referitoare la Iran şi sperăm să nu mai repete acest tip de declaraţii. Dacă prietenii noştri turci vor recidiva în acest gen de declaraţii, nici noi nu vom mai păstra tăcerea şi le vom da replica”.

Iar schimbul de replici a continuat cu purtătorul de cuvânt al Ministerului turc al Afacerilor Externe, Hüseyin Müftüoglu, care a replicat:

„Este inacceptabil şi de neînţeles ca o ţară - care nu ezită să arunce în zonele de conflict inclusiv oamenii care se refugiază pe teritoriul ei din cauza crizelor din regiune şi care, totodată, este responsabilă pentru instabilitatea şi încordarea din regiune - să lanseze acuzaţii la adresa altora. Este de aşteptat ca Iranul, în loc să lanseze acuzaţii la adresa ţărilor care o critică, mai bine să facă paşi constructivi şi să îşi revizuiască politicile regionale”.

La mijloc, miza majoră o reprezintă controlul şi retrasarea graniţelor în Siria şi Irak sau măcar împărţirea influenţei de facto. În ambele state măcinate de terorism şi război sectar, raportul sunniţi-şiiţi (alawiţi) este unul în favoarea sunniţilor, din care putem detaşa turkmenii şi arabii sunniţi de kurzi, complet individualizaţi ca a treia parte. Cât despre rivalitatea sectară sunniţi-şiiţi, ea se manifestă pe tot cuprinsul Orientului Mijlociu şi are câteva puncte tip linii roşii în înfruntarea în care s-a implicat Rusia de partea şiiţilor pro-iranieni - reprezentanţi pe teren de Gărzile Revoluţiei Islamice iraniene şi forţele speciale iraniene Pasadaranii, de miliţiile şiite pro-iraniene din Irak, de allawiţii regimului Bashar al Assad, şi de Hezbollahul libanez pro-iranian. Astfel, şiiţii îşi doresc, cu toţii, crearea unui coridor continuu cât mai larg şi mai clar care să unească Iranul de Mediterana.

De partea cealaltă, sunniţii - împărţiţi şi ei ca opţiuni între monarhiile din Golf şi cea haşemită iordaniană, respectiv statele republicane din jurul revoluţionarei (şi pe alocuri teroristei organizaţii) Fraţii Musulmanei şi a organizaţiilor de această factură (Turcia, parţial Egiptul şi Emiratele Arabe Unite) - îşi doresc un alt coridor strategic sunnit care trebuie să unească Turcia de statele Golfului, sunnite, prin Siria. De aceea, Turcia a ocupat acea regiune din Siria pe lungimea de 100 km şi în adâncime, şi în plus acţiunea blochează şi miliţiile kurde la Est de Eufrat, pentru a interzice un continuum kurd la frontiera sa sudică. Deci vrea sau nu vrea, Moscova a intrat în marele ceaun de religii, credinţe, etnii, decolonizări, sectarism şi terorism din Orientul Mijlociu, unde se situează de partea şiiţilor, dar creându-şi dificultăţi în legătură cu statele sunnite.


Preşedintele SUA, Donald Trump

Administraţia Trump pregăteşte o mare victorie externă înaintea întâlnirii cu Putin

Laboratoarele de planificare strategică ale Armatei americane au pe masă formula de reacţie şi intervenţie directă care să marcheze o mare victorie externă pentru Administraţia Trump înaintea primei întâlniri cu Vladimir Putin. La momentul reuniunii şefilor Statelor Majore Întrunite, documentul propus avea 5 anexe care marcau cele 5 ameninţări principale: Rusia, China, Daesh/Stat Islamic, Coreea de Nord, Iran. În ultimele 3 luni, planificarea s-a rafinat, au fost introduse trupe pe teren în Irak, Siria, Yemen, iar acţiunile Armatei Americane au dobândit consistenţă în Siria (coaliţia anti-Stat Islamic), în Yemen (unde a murit şi primul soldat american sub ordinul preşedintelui Trump) şi în Afganistan (unde se încearcă stabilizarea regimului).

Într-adevăr, planificatorii americani au câteva constrângeri imediate. Mai întâi, e nevoie de identificarea unei probleme stringente, care ameninţă America. Acest fapt restrânge fundamental acţiunile la cele câteva spaţii unde situaţia e tulbure şi unde liderii fac vocalize şi ameninţă direct SUA. Aşa a ajuns în prim plan, de exemplu, Coreea de Nord şi posibilitatea de a bombarda siturile nucleare şi de rachete ale Phenianului. E ameninţare directă, a acţionat – şi nuclear, şi balistic – e condamnată de Consiliul de Securitate al ONU, a intrat şi sub sancţiunile severe ale propriului său sponsor, China, care nu-i mai cumpără cărbunele, a avut şi acţiuni externe reprobabile (precum uciderea cu o cârpă îmbibată în toxină botulinică a unei rude ce putea revendica, eventual, succesiunea la conducerea statului transformat în monarhie populară).

Dacă Coreea de Nord îndeplineşte criteriul ţintei perfecte pentru ameninţare directă, lovitura ce se anunţă a fi o victorie nu creează însă avantaje majore faţă de principalii rivali, China şi Rusia, şi nu oferă avantaje de poziţionare. Din contra, tolerarea acţiunii sale de către China şi Rusia obligă SUA să accepte şi reciproca în alte spaţii, iar această perspectivă nu constituie neapărat un avantaj.

În privinţa Rusiei, reasigurarea, descurajarea şi apărarea Flancului Estic e de primă importanţă, dar o intervenţie mai departe e exclusă.

O altă variantă la îndemână este acţiunea din Yemen. Mai puţin în prim plan, fără a fi atât de vizibilă şi fără impact în raport cu principalii rivali, o lovitură care să încheie conflictul din Yemen aduce avantaje de poziţionare sensibile, în favoarea Arabiei Saudite şi coaliţiei din Golf, împotriva intereselor şi poziţionărilor Iranului în regiune – deşi Teheranul neagă sprijinul pentru opoziţia hutită, inclusiv livrările de arme. Mai puţin spectaculoasă şi mai de durată, intervenţia nu poate fi însă clamată ca victorie de către preşedintele Trump, chiar dacă substanţa unei asemenea acţiuni e importantă.

Acţiunea directă asupra Chinei nu intră în discuţie. Aici, subtilitatea şi diplomaţia reconstrucţiei alianţelor din Pacific devine cheia, deşi acordurile de liber schimb au fost dinamitate de noul preşedinte american cu aceiaşi parteneri. În privinţa Rusiei, reasigurarea, descurajarea şi apărarea Flancului Estic e de primă importanţă, dar o intervenţie mai departe e exclusă, iar înarmarea Ucrainei cu arme letale defensive e singurul răspuns de poziţionare în vederea negocierilor în forţă. Totuşi, punctul cel mai important de poziţionare şi câştig e Orientul Mijlociu, în mod special Siria. De aceea componenta diplomatică şi militară de planificare vizează direct Siria.

Mai întâi, trebuie spus că orice poziţie şi acţiune în Siria este o afirmaţie directă în raport cu Rusia. E o poziţionare ce dă mesaje majore pe această direcţie Rusiei, iar, în subsidiar, o poziţionare convenabilă are efectul secundar de reangajare puternică a Turciei în siajul aliat. Deci eventuala nuanţare potrivită a relaţiei cu kurzii, combinată cu tratarea unei ţinte directe a turcilor, poate avea şi cest efect secundar. Iar Siria mai oferă un avantaj, fiind spaţiul unde predecesorul lui Trump, Barack Obama, a avut momentul de cumpănă privind atacarea lui Al Assad, în 2013, şi celebrul episod al liniei roşii încălcate. E motivul pentru care credem că poziţionarea anti-Al Assad şi conceperea unei motivaţii juridice – utilizarea armelor chimice de către regim după renunţarea formală la acestea – poate crea avantajul şi contextul unei intervenţii nesancţionabile de către Rusia, dar care să vizeze schimbarea situaţiei din teren, care i-a dat deja lui al-Assad şi mai ales lui Putin controlul Siriei utile.


Preşedintele sirian Bashar al-Assad şi preşedintele rus Vladimir Putin FOTO kremlin.ru

Confruntare ruso-americană la ONU: Moscova îl apără pe Assad pentru utilizarea armelor chimice împotriva populaţiei

Confruntările ruso-americane sunt în creştere majoră la ONU, în Consiliul de Securitate, în momentul în care MAE rus consideră că relaţiile bilaterale au atins cel mai jos punct de la sfârşitul Războiului Rece. Astfel, nu numai că situaţia din Estul Ucrainei a fost calificată drept agresiune rusă şi ocupaţie rusă de către noul ambasadorul al SUA la ONU, Nikki Haley, ci, mai nou, tensiunile au vizat Siria, respectiv utilizarea de către Assad a clorului gazos, armă interzisă pe baza unui acord internaţional la care Siria e parte din 2013.

Subiectul de dispută în care preşedintele Vladimir Putin a anunţat marţi, din Kârgâzstan, utilizarea unui veto în Consiliul de Securitate (al şaptelea în şase ani în favoarea lui Bashar al Assad) este unul extrem de delicat, pentru că el a constituit în 2013 un casus beli, un motiv pentru declaşarea unei intervenţii americane în Siria împotriva regimului lui Bashar al-Assad. Situaţia e cu atât mai complicată cu cât, la intervenţia Rusiei şi pe baza unei ezitări a lui Barack Obama de a interveni când a fost încălcată linia roşie, Moscova şi Washingtonul ajunseseră la un acord bazat şi pe o rezoluţie de condamnare oficială a Damascului. Reluarea utilizării armelor chimice de către regimul de la Damasc împinge din nou tema în pragul redeschiderii subiectului intervenţiei directe a SUA în Siria.

Siria a utilizat arme chimice în august 2013, atunci când a lansat un atac cu gaz sarin în suburbiile Damascului, ocupate de către opoziţie. În urma acestui episod, Moscova şi Washingtonul au ajuns la un acord în Consiliul de Securitate prin care Siria preda toate armele chimice şi se abţinea de la utilizarea lor. Bashar al-Assad a semnat acordul privind armele chimice, punându-şi depozitele de arme chimice sub control internaţional, acestea fiind transportate în afara Sirie şi neutralizate. Doar aşa a fost evitată atacarea Siriei de către SUA şi a fost făcut acest pas, cu critici majore la adresa preşedintelui Obama privind indecizia şi renunţarea la propria linie roşie.

Se prefigurează iminenţa unei acţiuni directe şi decise a Washingtonului în Siria, o intervenţie care va marca substantial relaţiile ruso-americane, subminând poziţia Moscovei pe teren.

Potrivit unei investigaţii comune convenite de Consiliul de Securitate, regimul sirian a încălcat angajamentul folosind armele chimice (pe care formal le predase) de cel puţin încă trei ori. De asemenea, ancheta comună a descoperit folosirea de către regim a gazului muştar, în august 2015, un alt tip de armă chimică, concomitent cu utilizarea ei şi de către Daesh/ISIS. Rusia a interpretat rezultatele şi nu a fost de acord cu ele.

De această dată vorbim despre un nou episod, de utilizarea sistematică a butoaielor cu clor în atacul asupra Alepului. Acţiunea a fost considerată „barbară” de către Ambasadorul SUA la ONU, care a întrebat retoric cât îl va mai acoperi Rusia pe Assad în încălcările dreptului international şi a propriilor sale angajamente. Situaţia e cu atât mai serioasă cu cât Donald Trump a avut, pe tot parcursul campaniei sale electorale cuvinte de ocară şi critici dure la adresa slăbiciunii predecesorului său, Barack Obama, cu ocazia episodului armelor chimice din Siria. Se consideră că indecizia de atunci a dus la apariţia şi dezvoltarea Daesh/Stat Islamic şi a dus la pierderea iniţiativei în Siria şi Orientul Mijlociu în defavoarea Rusiei, punctul culminant fiind intervenţia rusă din septembrie 2015. În plus, episodul armelor chimice din Siria, trasarea liniei roşii şi renunţarea la atac la momentul depăşirii acestei linii roşii a fost considerat cel mai negru episod al administraţiei Obama, în opinia analiştilor americani de toate orientările, fiind explicabil doar prin prisma Premiului Nobel pentru Pace de la începutul mandatului său.

Ameninţarea unei măsuri dure e cu atât mai prezentă cu cât Ambasadorul SUA la ONU, Nikki Haley, a fost chemat luni la Casa Albă. Ca urmare a acestei întrevederi, sunt de aşteptat repoziţionări interne la nivelul negocierilor din Consiliul de Securitate, în sensul obţinerii condamnării Damascului, sau e posibil ca aceasta să fie oportunitatea noii Administraţii Trump de a lua iniţiativa şi, pe baza încălcării acordului anterior convenit, să decidă intervenţia directă în Siria împotriva regimului Al Assad. În orice caz, se prefigurează iminenţa unei acţiuni directe şi decise a Washingtonului în Siria (fie de natură diplomatică şi sancţiuni, fie militară), o intervenţie care va marca substantial relaţiile ruso-americane, subminând poziţia Moscovei pe teren. De aici şi intervenţia de ultimă oră a preşedintelui Putin, care simte alunecarea situaţiei din Siria spre o reaşezare majoră, în baza unei iniţiative şi eventual a unei intervenţii americane directe.


Consiliul de Securitate FOTO Arhivă

SUA preiau iniţiativa în Siria şi pe frontul anti-Assad. Al şaptelea veto al Rusiei

Noua Administraţie Trump pare să fi determinat o rupere de ritm în Siria şi încearcă reaşezarea sa prin preluarea iniţiativei în regiune. Dacă, până recent, preşedintele Donald Trump punea accent pe combaterea Daesh-Stat Islamic şi a terorismului – punct unde-şi propunea cooperarea cu Rusia lui Putin – dezbaterea din Consiliul de Securitate al ONU de miercuri seară a arătat o reorientare substanţială a zonei de atac şi o calibrare a discursului şi diplomaţiei într-o postură anti-Assad.

Când vorbim despre Siria, în spate se decriptează şi trăsături ale relaţiei cu Rusia, fireşte. Rusia s-a implicat masiv în Siria de partea regimului Al Assad, însă SUA nu au fost satisfăcute nici cu intermediarii de pe teren, şi nici nu se mai rezumă la traineri. Trupe speciale se află deja pe teren, iar în materie de sprijinire a unor trupe ale opoziţiei, au intervenit unele dificultăţi, după ce Ankara şi-a exprimat în mod repetat obiecţia împotriva participării PYD, YPG şi Forţelor Siriene de Apărare (SDF) la cucerirea Raqqa, capitala siriană a Daesh/Stat Islamic.

Deci, SUA s-au văzut nevoite să intre pe teren cu propriile trupe şi să încerce gestionarea relaţiei Turcia-Peshmerga kurdă locală din Siria. De altfel, la 30 de zile de la instalarea în funcţia de Secretar al Apărării, James Mattis a propus proiectul de combatere a Daesh-ISIS care constă, în format conservator, în accelerarea tacticilor actuale şi a abordărilor curente. Dar pe acelaşi fond şi, din nou, spre apropierea cu Turcia, SUA au redesenat poziţionarea pe un nou aliniament, frontal, cu Al Assad.

Miercuri noaptea, iniţiativa de rezoluţie franco-britanică de sancţionare a regimului Al Assad pentru utilizarea în mod repetat a armelor chimice împotriva civililor şi propriei populaţii a fost respinsă prin veto-ul rus (al şaptelea depus de Rusia lui Putin în favoarea lui Bashar al Assad), la care s-au adăugat voturile negative ale Chinei şi Boliviei. Rezultatul marchează abordarea directă şi frontală de către SUA a posturii anti-Assad, nemulţumirea faţă de o evoluţie care să fie gestionată de Rusia în Siria şi crearea unui statut care să marcheze lipsa posibilităţii de rezolvare a păcii, fie şi de moment, fără implicarea directă a SUA pe teren. În plus, recursul la încălcarea acordului de neproliferare a armelor chimice de distrugere în masă şi a utilizării lor de către regimul al-Assad arată şi reaşezarea SUA pe o poziţie vădit ostilă celei a Rusiei în regiune.

Rusia a blocat sancţiunile regimului pe motiv că se află în negocieri, dar a creat Statelor Unite un avantaj strategic şi de iniţiativă care ar putea costa masiv.

Să ne lămurim: asta nu înseamnă că de mâine SUA vor ataca şi bombarda poziţiile lui al-Assad, reluând din punctul lăsat în 2013 situaţia liderului alawiţilor sirieni, după predarea armelor chimice. Dar postura semnalizează apropierea de poziţiile turce (relative la al-Assad) şi tentaţia calmării animozităţilor Turciei cu YPG - formaţiunea militară a kurzilor sirieni. În plus, creează SUA o pârghie puternică împotriva Rusiei şi un ascendrnt care urmează să se deconteze bilateral, cu SUA în poziţie de forţă şi Rusia în defensivă.

Înr-adevăr, Rusia a stopat atacul american asupra lui Al Assad, în 2013, pe baza semnării acordului de aderare la Convenţia privind armele chimice a Siriei, a predării tuturor armelor chimice şi a sterilizării acestora. Rusia a garantat această postură, dar ulterior s-a constatat încălcarea angajamentului, existenţa şi atacuri repetate, ba chiar sistematice, cu arme chimice în Siria – gaz muştar, clor, gaz sarin. Astăzi, Rusia a blocat sancţiunile regimului pe motiv că se află în negocieri, dar a creat Statelor Unite un avantaj strategic şi de iniţiativă care ar putea costa masiv.

SUA au acuzat Rusia de tăinuire a utilizării de către Siria a armelor chimice, iar Rusia a acuzat SUA de folosirea unor pretexe false pentru a impune sancţiuni, în încercarea de a răsturna Guvernul sirian. Noul ambasador american la ONU, Nikki Haley, a susţinut politicile americane în cadrul disputelor cu Rusia în privinţa Ucrainei şi Siriei. Anterior, Haley criticase Rusia în cadrul Consiliului de Securitate pentru ceea ce aceasta a numit „acţiuni agresive” şi rolul „destabilizator” în Ucraina. Iar Franţa şi Marea Britanie susţin că Rusia poartă o „gravă responsabilitate în faţa poporului sirian şi a restului omenirii” prin recentul veto. Aceste pregătiri diplomatice anunţă nevoia ca Rusia lui Putin să deconteze rapid veto-ul şi angajamentul său pro-Assad într-o formulă alternativă, în caz contrar existând baza morală solidă şi perspectivele asumării unor acţiuni directe mai dure direct împotriva regimului sirian, cu paralizarea unei acţiuni de răspuns sau implicare a Rusiei.