Lungul drum către pace în Columbia

Juan Manuel Santos face semnul victoriei după ce a votat la referendumul asupra acordului de pace. AFP: Mario Tama.

După ce, pe 2 octombrie, cetăţenii columbi­eni votau în proporţie de 50% împotriva acordurilor de pace cu Forţele Armate Revoluţionare din Columbia (FARC), pe 7 oc­tombrie preşedintele Co­lumbiei, Juan Manuel San­tos, artizanul acestui acord de pace, semnat pe 26 sep­tembrie la Cartagena, pri­mea Premiul Nobel pentru pace.

În 1987, preşedintele Costa Rica, Óscar Arias, primea acelaşi premiu prestigios pen­tru efor­turile sale de a pune capăt crizei central-americane într-un moment în care Gua­temala, Nicaragua, El Salvador erau încă do­minate de violenţă. Iată că, 29 de ani mai târziu, un alt preşe­dinte latino-american, columbianul Juan Manuel Santos, primeşte acest premiu pen­tru eforturile sale de a negocia şi a sem­na un acord de pace cu FARC. Para­doxal este că anunţul decernării premiului lui Santos a venit la doar cinci zile după ce columbienii votaseră împotriva păcii. Spe­ranţele columbienilor sunt că, la fel cum, la începutul anilor 1990, ţările din America Centrală au găsit o rezolvare, şi Columbia se va apropia de sfârşitul vio­lenţei, care din păcate acompaniază evo­luţia statului încă din secolul XIX.

După eşecului votului, preşedintele Santos a prelungit termenul pentru încetarea focului cu FARC întâi până la 31 octombrie şi apoi până la 31 decembrie. De la votul negativ din 2 octombrie, mai multe ini­ţia­tive pentru pace au fost văzute în Co­lum­bia, incluzând marşuri pentru pace sau manifestări artistice.

Preşedintele Santos (stânga) şi liderul FARC Timochenko (dreapta) la semnarea acordului FOTO AFP

Artivism pentru pace

Cel mai poetic gest este cel al artistei columbiene Doris Salcedo. Aceasta a realizat în data de 10 octombrie lucrarea Sumando ausencias (Adunând absenţele) în piaţa centrală Bolivar din Bogota. Piaţa a fost acoperită de 11.000 de metri de pânză al­bă pe care erau cusute, de către anonimi în­tinşi pe sol, numele a 2.200 dintre vic­time. Intervenţia o aminteşte pe cea din 1983 din Argentina, El Siluetazo (Silue­tele), când 30.000 de siluete din hârtie au umplut străzile şi pereţii. Atunci, anonimi s-au întins pe caldarâm pentru a le fi de­senată silueta de către artişti sprijiniţi de activişti pentru drepturile omului pentru a semnala absenţa celor 30.000 de victime ale dictaturii militare încheiate în acel an. La fel acum, în Bogota, ca expresie a artei de memorie, Salcedo ne arată pacea pe care rămân însemnele victimelor.

De ce au votat columbienii împotrivă

În primul rând, 62% din columbieni nu s-au prezentat la vot. Din cei 38% care au fost şi au votat, peste 50% au ales să vo­teze împotriva acordurilor de pace. Pare de neînţeles această opţiune pentru „nu“ dacă ne gândim că, în ultimii 52 de ani, Columbia a fost martora unui război civil care a făcut peste 220.000 de victime şi a obligat 6 milioane de oameni să devină re­fugiaţi interni, adică să-şi părăsească lo­cuin­ţele ca urmare a violenţei extreme.

Conform acordurilor de pace, FARC ar fi avut 10 locuri asigurate timp de două mandate succesive, din 2018, în Congresul columbian, pentru supravegherea implementării acordurilor de pace, după care ar fi trebuit să se prezinte în alegeri cu partidul lor, care, însă, nu poate fi fondat până nu se demo­bi­li­zează. După semnarea acor­dului de pace era prevăzută faza de demobilizare pe par­cursul a 180 de zile şi sub su­pravegherea armatei şi a ONU. Cei demobilizaţi vor primi timp de doi ani o sumă apropiată de salariul mi­nim din Columbia, aşa cum s-a întâmplat şi cu membrii mişcărilor paramilitare care au acceptat demobilizarea. Liderii FARC ar fi trebuit să beneficieze de o justiţie mai clementă într-un sistem paralel celui ofi­cial de justiţie tranziţională, dacă îşi măr­turiseau crimele şi promiteau repararea dau­nelor produse. Daunele financiare ur­mau a fi însă plătite de statul columbian, şi nu de FARC, în ciuda speculaţiilor că or­ga­nizaţia ar deţine sume mari în conturi din străinătate. Acordurile de pace nu in­clud reforma agrară, principalul motiv pen­tru formarea FARC la începutul anilor 1960, în schimb, propun investiţii majore în infrastructura rurală. În fine, FARC s-au angajat să renunţe la traficul de cocaină şi să participe la eradicarea plantaţiilor de coca.

Aceste prevederi ale acordurilor de pace par inacceptabile pentru cei peste 4,5 mi­li­oane de columbieni care au votat îm­po­triva intrării lor în vigoare şi care con­sideră că intrarea fără vot în Parlament a reprezentanţilor FARC, precum şi lipsa de justiţie de care sunt susceptibili să be­ne­ficieze, dacă vor colabora cu autorităţile, sunt inadmisibile.

Unul dintre motivele pentru care opţiunea „nu“ a câştigat este legat de campania sus­ţinută de fostul preşedinte Álvaro Uribe (foto dreapta), care pe timpul mandatelor sale (2002-2010) s-a opus oricărei negocieri cu FARC şi a preferat confruntarea acestora. La do­uă săptămâni de la votul negativ, opoziţia condusă de Álvaro Uribe, reprezentant acum al Centrului Democratic (partid de cen­tru), a propus un acord care include multe dintre temele deja discutate, in­ti­tulat Bazele pentru un acord naţional de pace.

Álvaro Uribe se opune acordului cu FARC prin prisma experienţei personale, tatăl său fiind ucis de reprezentanţi ai gherilei în 1983, dar şi prin prisma menţiunilor le­gale ale acordurilor care ar fi, conform aces­tuia, contrare democraţiei, acordând foş­tilor membri FARC pedepse prea mici. Fostul preşedinte a fost acuzat de favo­ri­zarea paramilitarilor de care a fost apro­piat după acordul de demobilizare a aces­tora din anii 2000. Uribe, unul dintre cei mai importanţi oameni politici columbieni în ultimii 20 de ani, şi-a început cariera politică în Medellin ca primar ales în 1982 pentru scurt timp, iar apoi senator al An­tioquia, între 1986 şi 1994, şi guvernator al Antioquia între 1995 şi 1997. În timpul guvernării sale, Convivir (cooperative de vigilenţă), forţe de autoapărare legale, me­nite să ofere protecţie împotriva acţiunilor gherilelor, au înflorit. Privilegiind para­mi­litarii, unul dintre principalele efecte ale politicii uribiste a fost eliminarea unor li­deri importanţi ai FARC şi reducerea nu­mă­rului de membri de la 20.000 la 6-7.000.

Foşti aliaţi, Uribe şi Santos se află acum pe poziţii diametral opuse

Rolul lui Juan Manuel Santos în procesul de pace

Contrar lui Uribe, preşedintele columbian Juan Manuel Santos (1951), ales pentru pri­ma dată în 2010 şi reales în 2014, a dorit încă din 1997, de la prima sa candidatură prezidenţială, să se ajungă la un acord de pace.

Provenind din una dintre cele mai bogate familii din Columbia care, de-a lungul secolului XX, a deţinut cel mai important ziar din ţară, El Tiempo, Santos a făcut stu­dii de economie în SUA şi Marea Bri­ta­nie şi a devenit director al ziarului la în­ceputul anilor 1980. A intrat în politică la începutul anilor 1990, atunci când era numit ministru pentru Comerţul Exterior, în 2000 fiind numit ministru al Finanţelor. În fine, Álvaro Uribe îl numea ministru al Apă­rării în 2006, după ce participase la fondarea, alături de acesta, a Partidului U (Partidul Social al Unităţii Naţionale) şi la realegerea lui Uribe prin modificarea Cons­tituţiei. În perioada mandatului său la Mi­nisterul Apărării, lupta împotrivaFARC s-a înteţit, ca parte a politicii lui Uribe de a elimina mişcarea de gherilă. Scandalul „falşilor pozitivi“, adică al acelor peste 3.500 de victime ucise de militari şi pre­zentate apoi ca militanţi FARC, a avut loc în 2008, Uribe demisionând în 2009.

Încă de la alegerea sa în 2010, întâlnindu-se cu Hugo Chávez, preşedintele Santos a iniţiat contactele cu reprezentanţii FARC pentru demararea negocierilor care au în­ceput în 2012. Timp de patru ani, cu mul­te avansuri, dar şi blocaje importante, un acord comprehensiv a fost negociat.

Memoria victimelor

Deşi pacea nu a fost instituită încă, Cen­trul Naţional pentru Memorie Istorică a iniţiat proiectul Muzeului Naţional de Me­morie în Bogota. Pe lângă iniţiativa acor­dului de pace, alţi paşi au fost urmaţi de guvernele Santos pentru procesul de jus­tiţie tranziţională. În 2011 era adoptată Le­gea victimelor şi pentru restituirea pro­prietăţilor, pe baza căreia era organizat şi Centrul Naţional pentru Memorie Isto­ri­că. Legea recunoaşte drept victime per­soanele care au suferit abuzuri împotriva drep­turilor omului sau pierderi impor­tan­te după 1 ianuarie 1985. Prin lege, aces­tora li se recunoaşte statutul de victime ca­re au dreptul la adevăr şi la a fi re­com­pensate fizic şi psihologic, simbolic pentru pierderile suferite. Centrul pentru Me­mo­rie se ocupă de descoperirea adevărului şi de promovarea informaţiilor legate de con­flictul intern şi de victimele acestuia prin­tr-o serie de mijloace, educaţionale, artis­tice etc.

Acest articol apare şi în ediţia din această săptămână din Revista 22.

Vă aştept şi marţea viitoare cu un alt articol despre America latină!

Între timp, puteţi urmări alte ştiri latino-americane pe pagina mea de Facebook, Observator America latină.