Genocidul armean, un veac de tăcere dureroasă

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Aţi avut vreodată curiozitatea să căutaţi pe Google imagini cu genocidul armean? V-aş spune să nu fiţi atât de curioşi pentru că veţi fi instant îngroziţi. Dar v-aş îndemna totuşi să priviţi şi să judecaţi singuri dacă o mamă omorâtă cu pruncul în braţe sau gropile pline de trupuri firave de copii sau miile de capete înfipte în ţăruşi pot fi considerate doar întâmplătoare victime de război?


Ziua de 24 aprilie este data care marchează începutul genocidului armean adică un şir lung, sângeros şi macabru de crime, petrecut între 1915-1916, atunci când două treimi dintre armenii care trăiau în Imperiul Otoman au fost mai întâi persecutaţi, agresaţi, jefuiţi şi în cele din urmă masacraţi. armenii îl numesc Medz Yeghern, „Marea Catastrofă” sau „Răul cel mare”, iar pentru istorici nimicirea în masă a armenilor reprezintă primul genocid din istorie cu consecinţe ireparabile: în anul 1900 creştinii reprezentau 20% din populaţia Turciei, iar la începutul secolului XXI de abia dacă mai sunt 0,1%. Iar genocidul creştinilor continuă să umple cerul cu martiri... pentru că unii nu mai au loc de ei, de noi pe pământ.

Ziua de 24 aprilie marchează deci o comemorare ultra sensibilă. Cel care a dat startul este nimeni altul decât Papa Francisc care, cu ocazia celebrării slujbei închinate credincioşilor Bisericii Armeniene Catolice (ataşată de Roma în 1740), a declarat pe 12 aprilie 2015 că „Primul genocid din secolul al XX-lea a fost cel armean". Papa a păşit pe un câmp minat, orice pas riscând să declanşeze o explozie diplomatică fără precedent. Pe de o parte Papa a spus lucrurilor pe nume, pe de altă parte suveranul pontif doreşte să încurajeze măruntele gesturi aşa-zis pozitive din partea turcilor, chiar dacă aceştia, din multe motive şi din mult orgoliu, nu sunt pregătiţi să-şi recunoască responsabilitatea miilor de crime comise care vor, nu vor stau la baza fondării naţiunii lor moderne.

Acelaşi Papa Francisc a salutat şi gestul preşedintelui Recep Erdogan care pe 23 aprilie 2014 a prezentat (pseudo)condoleanţe nepoţilor "celor care şi-au pierdut viaţa în circumstanţele speciale ale începutului de secol XX", fără a pronunţa însă numele de "armeni". Turcii se apără motivând că de fapt este vorba de un război civil în care şi-au pierdut viaţa între 300 şi 500.000 de armeni şi turci, deopotrivă, fără a mai lua în calcul şi masacrul grecilor pontici şi a siriacilor care constituie un genocid complementar. Evident că atrocităţile comise acum un secol nu se potrivesc cu imaginea promovată în prezent, aceea a turcului ospitalier şi generos, nici cu faptul că republica a fost fondată pe mii şi mii de asasinate. Pentru că, istoria înainte de a fi sângeroasă şi nemiloasă, este mai ales parşivă şi cred că aceste condoleanţe au fost şi rămân pur şi simplu derizorii, ca să nu spun praf în ochi.

image
image

Foto

armenia erevan foto elena dumitru

Etapele masacrării armenilor

De ce? Pentru că genocidul armenilor a fost o succesiune planificată de masacre şi deportări petrecute pe teritoriul actual al Turciei, Siriei, Libanului şi Irakului (pentru o înţelegere mai amplă a acestui eveniment vă propun spre lectură complexul Dosar 1915 publicat de revista Observator Cultural. Pentru că acum o sută de ani Comitetul Central Unionist, organul de guvernământ al grupului ultranaţionalist numit „Junii turci”, a decis eliminarea armenilor în mai multe etape. Mai întâi bărbaţii între 20 şi 40 de ani au fost regrupaţi în sânul celei de-a III-a armate turce, printre care 120.000 de soldaţi creştini, dezarmaţi, au fost masacraţi pe grupuri restrânse începând cu februarie 2015. Se elimină mai întâi forţa braţelor şi se continuă cu elitele şi liderii comunităţii armene din Constantinopol care îşi găsesc sfârşitul în pogromul petrecut între 24-25 aprilie 1915. Etapa următoare este eradicarea populaţiilor creştine din Silicia şi Anatolia orientală (iunie-august 1915): satele sunt golite de locuitori în sensul în care aceştia sunt fie ucişi pe loc, fie sunt obligaţi să mărşăluiască lipsiţi de hrană, apa şi adăpost în deşerturile din Siria şi Irak, fie sunt torturaţi şi deportaţi în lagărele de concentrare construite de-a lungul Eufratului, osemintele lor contopindu-se cu nisipul fierbinte al deşertului.

În februarie 1916 începe a doua fază a genocidului cu exterminarea prin diverse metode (înfometare, execuţii, torturi), celor 700.000 de armeni deportaţi în deşert. Patriarhatul Armenian de Constantinopol a dat publicităţii un bilanţ de 1,3 milioane de victime. Istoricii şi mai ales specialiştii în studiul genocidelor afirmă că pe baza evaluării fiecărei comunităţi din bisericile vremii şi din fiecare regiune, numărul victimelor care în prezent este acceptat (aproape) în unanimitate se ridică mai degrabă la 1,5 milioane de morţi. Iar în aceste condiţii, cu ocazia adevărului istoric rostit răspicat de Papa Francisc, Mevlüt Çavuşoğlu, Ministrul turc al Afacerilor Străine, trimite umanităţii două tweet-uri în care spune următoarele: Declaraţia Papei nu are niciun fundament istoric şi legal. Este pur şi simplu inaceptabilă”, precum şi observaţia că: „Slujbele religioase nu sunt locuri unde trebuie alimentate ura şi animozităţile, pe baza unor acuzaţii fără fundamente”. Mă rog, alte chichiţe diplomatice aruncate din nou ca praful în ochi.  

Dar, dacă ne-am întoarce câteva clipe cutremurătoare în trecutul Turciei? Domnul Mevlüt Çavuşoğlu ar afla că, încă de la începutul Imperiului Otoman, armenii au fost persecutaţi şi, cu toate că pe baza tratatului de la Berlin din 1878, imperiul se angaja să garanteze protecţia populaţiilor creştine, sultanul Abdulhamid al II-lea a decis să nu aplice aceste reforme. Astfel, drepturile armenilor nu au fost respectate şi triologia masacre, violuri şi jafuri devine o realitate care suscită reacţia armenilor de a crea o mişcare naţională şi de a forma partide revoluţionare în străinătate. Sultanul găseşte astfel pretextul de a declanşa masacre importante între 1894-1896, perioadă în care au fost ucişi nu mai puţin de 250.000 de armeni.

Situaţia se înrăutăţeşte tot mai mult iar preluarea puterii de către grupul ultranaţionalist „Junii Turci” este începutul sfârşitului, deoarece visul acestora este acela de a crea un nou Imperiu Turc care să aibă o singură limbă şi o singură religie: musulmană, rasismul fiind baza ideologiei lor. În aceste condiţii, populaţia armeană este acuzată că a destabilizat Imperiul Otoman şi în consecinţă trebuie anihiliată, altfel viitorul turcilor este ameninţat. Iar pentru a-şi atinge acest scop ticălos sunt utilizate toate mijloacele de exterminare: armenii creştini de toate vârstele au fost torturaţi, spânzuraţi, decapitaţi, înfometaţi, împuşcaţi, agresaţi, înecaţi, terorizaţi, deportaţi în deşert. Un masacru orchestrat mai ales de Mehmet Talat Pacha care declara: „Trebuie să punem capăt existenţei tuturor armenilor, oricât de criminale sunt măsurile care se impun. Nu trebuie să ţinem cont nici de sex, nici de vârstă”.

image

Comemorarea genocidului armean FOTO AP

O crimă nepedepsită devină „legitimă”

Acum o sută de ani, pe teritoriul Turciei actuale a avut loc masacrul unui milion şi jumătate de armeni, în cea mai mare parte femei şi copii. Tremur scriind din nou cuvântul copii având pe retină imaginea acelor trupuri numai piele şi os, lipiţi de pământul uscat, agonizând sub soarele torid care din voia lui Dumnezeu răsare însă pe cer şi pentru victime şi pentru călăi. Nu ar fi o idee rea ca cineva să-i trimită ministrului Mevlüt Çavuşoğlu un tweet în care să scrie doar câteva nume: Behaeddine Chakir, Mehmet Nazim, Ismail Enver Pacha, Ahmad Djamal Pacha. Cu această ocazie va descoperi că afirmaţiile Papei Francisc au ca fundament însăşi istoria Turciei consemnată în documente şi mărturii irefutabile. Sau poate la şcoală tinerii turci învaţă doar despre momentele de glorie ale strămoşilor lor care de-a lungul istoriei au purtat tot timpul o luptă agresivă de expansiune? Nu ştiu, mă întreb şi eu aşa, simplu în cămara mea...  

Poate că unii supravieţuitori ai genocidului au preferat sau au fost obligaţi să lase o cortină de fier peste acest trecut dureros, motiv pentru care armenii de azi mărturisesc că în memoria colectivă se simt mereu îndureraţi. Urmaşii armenilor ucişi acum un secol reprezintă însă acea generaţie exasperată să tot cerşească recunoaşterea acestui genocid evident de cutremurător. Nepoţii şi copiii celor ucişi resimt durerea unui doliu imposibil de vindecat şi de acea, în fiecare an, în luna cireşilor înfloriţi armenii din lumea întreagă comemorează acest eveniment dramatic pentru că în toate familiile lor există cel puţin o victimă, fiecare având deci o istorie însângerată de povestit lumii întregi. Armenii secolului XXI se confruntă cu acest trecut dureros pentru a reanima şi a păstra vie memoria strămoşilor lor, pentru că aşa cum spunea Papa Francisc „acolo unde nu mai există memorie, înseamnă că răul ţine încă rana deschisă. A ascunde sau a nega răul este ca şi cum ai lăsa o rană să sângereze neîncetat, fără a o bandaja”.

Iar vindecarea acestor răni sufleteşti, morale, familiale, identitare profunde nu poate veni decât prin recunoaşterea şi asumarea evenimentelor petrecute. Patriarhul armean Nerses Bedros al-XIX-lea Tarmuni spunea pe bună dreptate că răul s-a perpetuat şi istoria a mai născut numeroşi alţi monştri deoarece genocidul armenilor că nu a fost condamnat, iar cei responsabili nu au fost nicodată pedepsiţi.  Pentru că o crimă care nu este sancţionată devine un pretext pentru a comite alte monstruozităţi din ce în ce mai odioase. Dacă nu condamnăm nedreptăţile şi crimele comise împotriva celor inocenţi (armenii au fost jefuiţi, femeile şi tinerele violate, bisericile şi casele distruse, bărbaţii crucificaţi şi decapitaţi, copiii înfometaţi până la moarte), atunci acestea devin o manieră legitimă de a le pune în practică. Din această cauză, şirul odios al genocidurilor continuă şi în prezent. Câte cărţi de istorie mai consemnează cuvintele lui Hitler care înconjurat de amicii săi le spunea, râzând probabil: "Cine îşi mai aduce aminte de masacrul armenilor?" (22 august 1939). Să deschidem deci porţile infernului... iar infernul este mai odios şi mai atroce ca niciodată.  

Pe 25 aprilie autorităţile armene comemorează centenarul genocidului în prezenţa mai multor personalităţi şi preşedinţi de stat printre care Vladimir Putin şi François Hollande. Această comemorare capătă o rezonanţă particulară în contextul în care creştinii din Siria şi Irak sunt ucişi, alungaţi din casele şi bisericilor lor, sunt trimişi din nou în deşert la moarte. Astăzi asistăm neputincioşi la acelaşi scenariu, dar cu imagine color şi sunet în plus. Eradicarea creştinilor din câmpia Ninive este repetarea evenimentelor din 1915. Paralela are o limită în sensul în care Daech (Statul Islamic) are o specificitate, este un cancer în sine şi un grup criminal manipulat de către puterile din regiune. Între "Junii turci" şi Statul Islamic putem spune că există un secol de diferenţe, dar motivul rămâne aceleaşi: eradicarea creştinilor şi a celor care nu sunt ca ei din pământurile musulmane. Ca şi cum o anumită religie ne-ar dea puterea deplină de a stăpâni acest pământ. Dar cum putem să trecem cu vederea că istoria se repetă şi că marile puteri occidentale au numai bârne în ochi neputând să înţeleagă ceea ce se întâmplă atunci când o ţară – ieri Turcia, azi Irak – este golită de populaţiilor lor creştine??? Tot ceea ce poate contribui la conştientizarea şi la recunoaşterea internaţională a ceea ce s-a întâmplat în 1915 nu este doar absolut necesar şi un gest de onoare, chiar eroic, ci este datoria fiecăruia dintre noi de a bandaja rănile profunde ale semenilor noştri de aici şi de pretutindeni. 

În această zi extrem de sensibilă şi decisivă pentru viitorul umanităţii, mă simt solidară cu toţi cei care comemorează sacrificiul strămoşilor lor care au preferat să moară decât să-şi renege credinţa creştină. Iar cuvintele Patriarhului armean Nerses Bedros îmi dau şi mai multă speranţă: "Hristos ne-a creat ca naţiune, datorită Lui existăm şi rezistăm de mai bine de 17 secole". A fi armean înseamnă a fi Fiul lui Hristos cel Înviat! Denunţând erorile şi ororile trecutului, vom aduce poate linişte în sufletele urmaşilor noştri pentru că numai adevărul ne face liberi. Am scris acest text cu gândul la doi armeni extraordinari ai României, Anaid Tavitian, secretarul literar de o viaţă al Teatrului Naţional Constanţa şi Harry Tavitian, cel mai iubit jazzman dintre pământeni, doi oameni de la care am învăţat să iubesc teatrul şi muzica, două suflete a căror frumuseţe armeană este la fel de profundă ca Marea Neagră în zilele însorite de august.   

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite