Fenomenul Foreign Fighters: carne de tun în războaiele hibride şi teroriste ale secolului XXI

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Mercenari sarbi bosniaci în Ucraina FOTO Bosnjaci Agency

Am participat săptămâna trecută la o conferinţă extrem de interesantă pentru că a reunit cei mai buni specialişti ai lumii în materie de luptători străini în teatre de operaţiuni - foreign fighters. Iar ţinta este o carte în care se va face comparaţia între două teatre de operaţiuni, Siria-Irak şi Estul Ucrainei.

Oricât de barbară ar fi comparaţia, am putut descoperi cât de multe lucruri au în comun cele două cazuri. Important este că am cunoscut şi am asistat la prezentările (viitoare capitole ale cărţii finanţate de proiectul de cercetare al NATO) oamenilor care au fost în aceste teatre de operaţiuni, au vorbit cu foreign fighters şi au elaborat studiile care să stabilească de ce merg voluntarii de peste tot din lume – Europa de Vest, Europa Nordică, Balcanii de Vest, Africa de Nord, Orientul Mijlociu, Rusia şi spaţiul post-sovietic, chiar şi Europa Centrală şi de Est – în diferitele teatre de operaţiuni neconvenţionale pentru a lupta, de o parte şi de alta deopotrivă.

Foreign Fighters în Donbas: recrutările de „voluntari” ale Rusiei, plătite prin legea tăcerii

Dacă luptătorii străini din Estul Ucrainei, cu diverse motivaţii, provin şi de-o parte şi de alta a baricadei, numărul lor total nu a depăşit niciodată câteva sute de partea separatiştilor şi câteva zeci de partea ucraineană. Însă marea surpriză a apărut atunci când a fost prezentat studiul despre Rusia şi luptătorii străini. Rusia neagă vehement prezenţa trupelor regulate în estul Ucrainei cu motivaţii care frizează ridicolul şi hilarul. Când au fost capturaţi militari ruşi şi reprezentanţi ai trupelor speciale sau au fost identificaţi morţi şi răniţi, motivaţia a fost că s-au rătăcit peste frontieră (ministrul de Externe Serghei Lavrov) sau au cumpărat arme în piaţă la Rostov pe Don (inclusiv tancuri, lansatoare de rachete antiaeriene şi capacităţi de artilerie, fireşte). Însă datele părţii ucrainene, ale serviciului militar, notează între 8.000-12.000, mergând până la 15.000 de militari ruşi pe teren, cu vârful de prezenţă la momentul confruntărilor violente. Practic, Debalţeve nu a putut fi recucerit, după acordul Minsk 1 din vara lui 2014, decât prin introducerea masivă de trupe regulate ruse, iar bătălia pentru aeroportul din Doneţk s-a purtat cu trupe speciale ruse, altfel nu existau sorţi de izbândă.

Însă ceea ce e mai puţin studiat este fenomenul foreign fighters în Rusia. Voluntari, mercenari, companii paramilitare (interzise altfel în Rusia), cazaci, militari în termen trecuţi forţat în rezervă sau în permisie şi trimişi în Donbas ca voluntari alcătuiesc fenomenul luptătorilor străini ruşi, introduşi în Doneţk şi Luhansk pentru a alcătui armata „separatistă” şi a acoperi cumva, dacă e posibil, situaţia reală de război ruso-ucrainean, de agresiune militară rusă în Estul Ucrainei.

Cert este că, pentru a beneficia de bani, salarii (nu vorbim de soldele de pe teren) şi ajutor de urmaş, plătite de statul rus, atât „luptătorii străini” ruşi cât şi familiile lor trebuie să semneze acorduri de confidenţialitate.
Desfăşurare de trupe în Ucraina

Au fost prezentate date, probe, argumente privind prezenţa masivă a trupelor ruse şi soldaţilor ruşi în Estul Ucrainei, inclusiv rapoartele OSCE cu prezenţa unor componente militare ruse niciodată exportate, fotografii, cu locaţie GPS, cu toate datele care arată fără dubii prezenţa trupelor regulate şi a trupelor speciale ruse în Estul Ucrainei. Mai mult, chiar şi presa rusă dă probe, din greşeală, prezentând „miliţiile separatiste” cu însemnele trupelor de desant sau ale trupelor speciale ruse, pe care nu le-au înlăturat nici pentru poză.

Însă la capitolul luptători străini ruşi pe teren, numerele merg de la un conservator 12-15.000, 30-50 mii maximum (faţă de până la 1.000 luptători străini din afara Rusiei în total), înregistrând 2.500 de morţi numai dintre voluntari. Nu e cunoscut numărul de răniţi, dar la o rată medie de 4-4,5-5,5 ori numărul de morţi înseamnă estimativ între 10.000-13.750 răniţi în doi ani de conflict. Unde sunt trataţi? Cum sunt transportaţi în Rusia (pe lângă celebrele convoaie „umanitare” care aduc muniţie şi arme şi pleacă cu morţii şi răniţii?) Greu de spus.

Cert este că, pentru a beneficia de bani, salarii (nu vorbim de soldele de pe teren) şi ajutor de urmaş, plătite de statul rus, atât „luptătorii străini” ruşi cât şi familiile lor trebuie să semneze acorduri de confidenţialitate. Legea tăcerii contra unei slujbe de voluntar în Donbas şi întreţinerea familiei post-mortem. Cât despre recrutări, se fac public de către numeroase organizaţii false cu anunţuri prin media rusă, evident cu susţinerea statului rus. Cu planificarea şi contribuţia statului rus şi a autorităţilor care, într-o ţară în care mercenarismul e pedepsit prin lege, are atâtea birouri de recrutare publice şi anunţuri în presa oficială.

Motivele intrării europenilor în conflictele militare ca voluntari: mesajele muzicii heavy metal, intrarea în Valhalla, la vânătoare de ruşi sau din datoria etnică şi religioasă

De ce ar merge un european occidental într-un teatru de operaţiuni militare precum în Estul Ucrainei (indiferent de partea combatantă) sau în Siria şi Irak? O întreagă literatură îi evaluează pe semenii noştri care au făcut-o deja, iar rezultatele sunt şocante prin conţinutul lor. Astfel, chestionarele au găsit motivaţii pornind de la mesajele comunicate de muzica heavy metal unor asemenea indivizi, care au regăsit atmosfera de haos, zgomot, agitaţie anarhică în teatrele de operaţiuni – eventual până la primul glonţ sau la primul mort în braţele lor. În alte cazuri aşteptau intrarea în Valhalla şi doreau să-i aducă jertfă lui Odin (categoria Breivik, călăul norvegian); alţii mergeau să facă turism de vânătoare de oameni, numai ruşi să fie. În fine, motivaţiile merg până la simţul datoriei de apărare a etniei şi a religiei. Interesant este însă că nu vorbim despre oameni nebuni sau dezaxaţi, ci deseori despre unii inteligenţi sau şcoliţi. Asta a rezultat din studiile din domeniu.

Astfel, principalele motivaţii ale deplasării într-un teatru de război sunt meseria – în cazul mercenarilor sau al celor care pur şi simplu sunt dependenţi de război şi aventură, nu neapărat de bani; apoi înstrăinarea de societatea în care trăiesc şi dorinţa de a fi băgaţi în seamă, de a avea o şansă de a se realiza, unii după condamnări şi pedepse executate în închisoare, alţii nemulţumiţi de identitatea lor şi de poziţia din societate, cu un alt nivel de aşteptare; în fine, cei mai periculoşi, cei care au motivaţii ideologice, inclusiv etnice, religioase, pentru a merge să lupte într-un război care nu e al lor, nici al ţării lor de origine sau rezidenţă.

Datoria existenţială şi necesitatea de a prezerva sau a apăra un grup etnic religios şi de a-l salva de la a fi distrus, subiect al genocidului sau extincţiei, de a nu fi expulzat sau măcelărit este similar cu motivaţiile de apărare ale ruşilor, rusofonilor şi compatrioţilor (varianta Strategiilor de Securitate ruse), ale slavilor sau ale creştinătăţii, aşa cum e şi motivaţia de a lupta contra lui Bashar al Assad pentru a apăra sunniţii majoritari contra alawiţilor sau cu a-i apăra pe musulmanii din Bosnia sau Kosovo contra sârbilor ortodocşi. Aventura, camaraderia de arme în războaie trecute, problema identitară sunt de asemenea importante, ca şi atractivitatea promovărilor publicitare ale jihadului de cinci stele, cu viaţa petrecută în jocuri de calculator, internet, telefonie fără limite, femei la discreţie, bani şi băutură (inclusiv pentru musulmani) şi cu ceva ore de luptă zilnic, în timp ce tot ceea ce obţii din tâlhării e al tău.

Cazul cel mai şocant pare să fie înrolarea cecenilor din Danemarca şi Vestul Europei alături de ucraineni, pentru răzbunarea istorică faţă de ruşi, respectiv turismul finlandez la vânătoare… de ruşi.
image

Motivaţia religioasă e şi ea prezentă, de la apărarea creştinătăţii la lupta împotriva necredincioşilor, războiul sectar a şiiţilor-alawiţilor versus sunniţii wahabiţi, ca să nu mai vorbim despre proiectul Califatului, un tip de Cetate a lui Dumnezeu în variantă islamică. Mai contează şi faptul că în Daesh - Statul Islamic, propaganda anunţă, de exemplu, că e ţara tuturor posibilităţilor, poţi deveni cine vrei, poţi fi nu numai luptător, ci orice altceva. Îţi poţi găsi locul, te poţi reinventa, îţi poţi controla destinul, dar poţi să faci şi ce e interzis: să ucizi cu cruzime înregistrând video, să măcelăreşti, să maltratezi, să dispui de viaţa oamenilor, lucru pe care nu-l poţi face nicăieri în lume. Dacă în Europa sunt probleme cu integrarea şi accesul la oportunităţi, aici e simplu. Dacă în Vest ai probleme să te căsătoreşti, în SI o poţi face şi cu câte femei vrei, ca în Coran. În fine, există şi cazul nevoii de a-ţi plăti păcatele şi trecutul criminal răscumpărându-ţi greşelile faţă de umanitate şi Dumnezeu.

Estul Ucrainei sau conflictul cu ISIS din Siria-Irak au devenit, în alte formule de propagandă, un fel de reuniune romantică-bucolico-idealistă tip Hemingway a unor nostalgici ca cei care au participat, ca voluntari, de ambele părţi în războiul civil din Spania. De altfel, nu sunt surprize: ruşii voluntari au luptat în Bosnia şi Kosovo de partea sârbilor, precum Igor Strelkov, primul şef al republicii separatiste populare din Doneţk. De partea celalaltă, Al Zawahiri, actualul şef al Al Qaeda, ca şi majoritatea jihadiştilor ce au participat în mai toate atentatele teroriste din Vestul Europei şi SUA, au trecut în Balcanii de Vest – Bosnia Herzegovina sau Kosovo.

Cazul cel mai şocant pare să fie înrolarea cecenilor din Danemarca şi Vestul Europei alături de ucraineni, pentru răzbunarea istorică faţă de ruşi, respectiv turismul finlandez la vânătoare… de ruşi. Vin pe o perioadă de la 2-3 săptămâni la 3 luni, pe banii lor, de obicei cu Batalionul Azov de voluntari, iar subtextul e turismul şi posibilitatea de a împuşca în mod real oameni - ruşii din partea celalaltă de linia de demarcaţie. După atingerea obiectivului, vânătorul îşi ia puşca şi pleacă acasă.

Nu în ultimul rând, se înregistrează fenomenul intrării pe piaţa radicalizării şi a jihadismului a structurilor criminalităţii organizate. Astfel, după ce au acoperit toate tipurile de afaceri din criminalitatea organizată, gang-urile, clanurile sau mafiile se îndreaptă şi spre afacerea jihadistă. Cazul cel mai prezent este cel al radicalizării mafiei albaneze, a grupărilor infracţionale din regiunea Lazarat, în sudul Albaniei, acolo unde cultivă droguri şi mafioţii se apără cu arme puternice mai noi şi mai bune decât cele ale Armatei albaneze. Mafia s-a lansat de câţiva ani în propagandă ISIS, anul trecut a atacat poliţia şi trupele speciale albaneze şi au ucis un ofiţer.

Jihadismul şiit, o tendinţă ignorată a „teroriştilor buni” ce luptă împotriva Statului Islamic

Un subiect greu sau deloc tratat de către mass media este cel al jihadiştilor şiiţi, al recrutării lor şi trimiterea lor să lupte „de partea bună a jihadului“, împotriva Daesh, autointitulată Stat Islamic în Irak şi Siria. Din păcate, aceste miliţii şiite nu luptă doar cu Statul Islamic, ci şi cu civilii sunniţi din Irak şi cu majoritatea sunnită din Siria, unde îi măcelăresc în mod sistematic sau îi alungă de pe teritoriile şi din casele lor. În egală măsură, în Irak miliţiile şiite de acest fel atacă Peshmerga kurdă, forţele armate ale autonomiei kurde, aşa cum ambele luptă împotriva Statului Islamic, dar se înfruntă pe criterii sectare.

Fenomenul jihadiştilor şiiţi şi al miliţiilor şiite recrutate, înarmate şi plătite de Iran este unul în expansiune, potrivit studiilor făcute în regiune de experţi independenţi occidentali, care au avertizat direct Departamentul de Stat asupra acestui fenomen coordonat de Iran, într-o măsură similară cu cea prin care Rusia recrutează luptători străini, voluntari, mercenari pentru Estul Ucrainei. E viitorul război din Orientul Mijlociu pe care îl va purta Occidentul, care vine şi se precizează ameninţător. Iar întinderea este extrem de largă, de la Hezbollahul libanez pro-iranian, cea mai puternică asemenea miliţie, la implicările în Fâşia Gaza, mergând la alawiţii sirieni susţinuţi de variante de miliţii jihadiste şiite, continuând cu hutiţii din Yemen şi cu şiiţii din Sudan. De altfel, implicarea Iranului în Africa şi în America de Sud prin miliţii şiite e extrem de importantă, chiar dacă nu atât de vizibilă.

Recrutarea jihadiştilor pentru miliţiile şiite se face prin „bănci”, adevărate organizaţii care promit să aibă grijă de bani, de salariu, de familie în timpul operaţiunilor sau după moartea combatantului, totul pentru că luptă pentru Dumnezeu. Recrutarea şi chitul de abordare doctrinară şi religioasă şiită sunt atât de bune încât, după gestionarea de către organisme specializate iraniene, au fost distribuite către francize din întreaga regiune, de la Liban, Siria, Irak la Bahrein, Yemen sau Arabia Saudită. Recrutarea se face prin organizaţii fantomă ale serviciilor iraniene.

Marea controversă cu care s-a confruntat sistemul de recrutare şi baza ideologică iraniană şiită din subtextul acestor recrutări provenind de la Teheran şi Qom, oraşul sfânt persan, a fost împotrivirea clericului irakian şiit Al Sistani, liderul religios care a promovat echilibrul în Irak, abţinerea de la lupta sectară, a respins influenţa iraniană şi a creat o formula alternativă doctrinară moderată cu care se opune jihadismului şiit. El susţine că atacarea lăcaşelor de cult sunnite e la fel de reprobabilă ca şi lupta, genocidul, epurarea sunniţilor sau expulzarea, alungarea lor din regiune.

Prin statura sa morală, liderul şiit irakian a blocat în mare măsură recrutarea de şiiţi irakieni de către iranieni, explicând ce e jihadul şi numind ca nelegitime recrutarea şi trimiterea de luptărori în Siria sau atacarea zonei sunnite din Irak. El a spus că nu e legitim războiul acesta şi nici sfânt şi că nu te întorci din el martir. Sadriştii, adepţii lui Moktada al Sadr în Irak, sunt cei care au produs o ruptură în organizaţie şi unii dintre ei s-au alăturat jihadiştilor şiiţi care au plecat la lupta cu Statul Islamic şi împotriva sunniţilor.

Raportul în cauză mai arată că Iranul unifică fronturile din regiune. Spre deosebire de califatul sunnit declarat de Statul Islamic şi pe cale de a fi declarat de Frontul Al Nousra sunnit în Vestul Siriei, ca şi de Statul Islamic în Libia, Iranul e mult mai calculat şi se extinde pas cu pas. Astfel, deja sunt construite adevărate state în statul libanez, prin Hezbollah, şi aşa continuă construcţia statelor şiite sub controlul iranian în interiorul diferitelor state arabe, urmând ca, pe modelul Hezbollah, să fie declarat Califatul-statul şiit de inspiraţie iraniană. Deja Israelul este procupat, dar şi statele sunnite şi monarhiile din Golf, care se simt înconjurate şi penetrate de jihadul şiit, la fel de toxic şi sângeros ca şi cel sunnit.

Extrema dreaptă europeană, în mâna lui Putin: neo-bolşevismul în Europa

Foto AP

image

Am văzut nenumărate date despre finanţarea extremei drepte de către Vladimir Putin. Frontul Naţional în Franţa, al Marinei Le Pen, prins la colţ, a declarat că e vorba despre un împrumut. Cum a ajuns conservatorismul rus al lui Dughin, neo-eurasianismul lui Putin, să facă prozeliţi naţional-bolşevici de extremă dreapta în Europa? Cum de astăzi Rusia lui Putin e sprijinită în destrămarea Europei nu numai de partidele de extremă stânga, comuniste – de pe vremea Cominternului – ci şi de cele naţionaliste, populistę, extremiste, islamofobe, de extremă drepta?

Am văzut recent un studiu şi am stat de vorbă cu autorul său, Dr. Anton Shekhovtsov, Visiting fellow, Institute for Human Sciences, un austriac de origine rusă care este unul dintre cei mai importanţi autori specializaţi în analiza extremei drepte în Europa. Ideologia lui Dughin, cea a noului eurasianism, a fost baza ideologică pentru recrutarea de foreign fighters, luptători străini europeni care s-au alăturat trupelor ruse şi „voluntarilor“ ruşi în Estul Ucrainei, pentru a acoperi realitatea agresiunii ruse prin ideea războiului de voluntari. După modelul războiului civil din Spania, Donbasul a devenit un fel de război ideologic unde extrema dreaptă europeană trimite luptători. Neonaziştii germani se regăsesc printre luptători şi morţi, dar nu de partea ucrainenilor, aşa cum au încercat să acrediteze prin propaganda oficială ruşii, ci chiar în rândurile separatiştilor.

Dughin şi eurasianiştii au teoretizat din 1995 că Ucraina este spaţiul unde se vor lupta Rusia cu Occidentul. Când a început, a inundat piaţa cu conceptele la care lucra de mulţi ani. În Ucraina de Est, trupele recrutate luptă cu SUA şi NATO, nu cu ucrainenii, care au devenit un fel de slugi. Mai mult, ei luptă pentru Europa, pentru Europa Rusiei.

Dughiniştii şi eurasianiştii au creat pe teren, în Donbas, rezistenţa sub forma Republicii Populare Donetsk încă din 2005, după Revoluţia Portocalie a lui Yuşcenko. Aceasta nu a existat niciodată ca atare, dar circa 500 de adepţi recrutaţi şi adepţi ai unei politici separatiste au fost aduşi lângă Moscova şi au fost pregătiţi ideologic şi condiţionaţi chiar din 2006. A fost o mică pauză a acestei relaţii, în timpul lui Yanukovici, când noii recruţi păreau inutili, dar din 2012 a fost reluată legătura. Aceştia au venit împreună cu eurasianiştii şi au recrutat local şi au adus luptători ruşi pe teren.

Jean Francois Thiriart

Cât timp dughiniştii au recrutat în Franţa, Serbia, Ungaria, Italia, relaţiile de pe reţelele sociale arată că de partea separatistă s-au alăturat pe această filieră mulţi din tradiţia naţionalistă tip naţional-bolşevică. Sunt fraze şi simboluri care arată simbolistica unui belgian, Jean Francois Thiriart (foto dreapta), în anii 60, fost nazist care a părăsit naţional socialismul lui Hitler pentru un naţional bolşevism de extremă dreapta care a influenţat multe partide extremiste şi populiste din Europa de astăzi.

Organizaţia din anii 50 număra extremişti francezi şi belgieni implicaţi în Algeria, armată şi servicii speciale. Ei au încercat o lovitură de stat împotriva lui de Gaulle. Jean Francois Thiriart a pledat, la sfârşitul anilor 60, pentru o Europă neutră, mişcându-se spre Rusia, având la bază un anti-americanism funciar, pe baze ultranaţionaliste. În loc să aibă o revoluţie nazistă în Europa, noii recruţi national-bolşevici europeni – care au împânzit cu partidele lor toată Europa Occidentală, intrând în parlamentele lor şi, unii, chiar la guvernare – au gândit, după ideologia şi strategia lui Thiriart, că au nevoie de sprijin şi ajutor din exterior din partea unei puteri anti-americane, de un loc unde să se ascundă eventual, să aibă refugiu. Aşa a apărut alianţa cu Rusia.

Următorul pas al naţional-bolşevicilor, a fost crearea structurilor paramilitare, Brigăzile Europene. Au făcut antrenamente într-o ţară din lumea a treia, ba chiar teoria implicării ulterioare în aceste războaie datează din anii 60. Dughin a creat eurasianismul şi, în 2015, două organizaţii din Sankt Petersburg au unit Mişcarea naţionalist conservatoare, o internaţională de extremă dreaptă. În program susţin că activităţile conţin componenta paramilitară. Iar recenta reuniune de la Sinaia a unei formule de internaţională europeană e parte a acestei mişcări. Preceptele lor sunt tradiţionalismul, conservatorismul ortodox creştin al Celei de-a Treia Rome, Moscova, anti-liberalismul ca război împotriva libertăţilor şi spiritului liber, al societăţii deschise şi civismului, al omului conştient de sine şi liber să aleagă, anti-globalizarea, anti-modernismul de orice fel, respingerea capitalismului de plano, deşi ascuns sub forma combaterii consumerismului.

Dughin şi eurasianiştii au teoretizat din 1995 că Ucraina este spaţiul unde se vor lupta Rusia cu Occidentul. Când a început, a inundat piaţa cu conceptele la care lucra de mulţi ani. În Ucraina de Est, trupele recrutate luptă cu SUA şi NATO, nu cu ucrainenii, care au devenit un fel de slugi. Mai mult, ei luptă pentru Europa, pentru Europa Rusiei. Celebrele brigăzi europene au fost reactivate, de aici şi influxul luptătorilor străini lângă cei din Donbas. Luptă pentru varianta rusă a Europei, o Europă unită şi subordonată Rusiei, care produce economic şi e dominată militar şi securitar de Rusia, o Europă profund anti-americană. Un construct mitologic al unităţii trans-continentale. Ce nu au reuşit să rezolve este faptul că ultranaţionalismul european se ciocneşte fundamental cu neo-imperialismul rus sub forma Rusiei ca imperiu al neo-Eurasianismului. Deci e doar alianţă de etapă, tactică, până la războiul ulterior, de independenţă faţă de Moscova.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite