Experienţă românească în Libia: afaceri cu regimul, dar „în voia lui Allah"

Inginerul Constantin Isac, consultant la o firmă româno-libiană, explică în ce fel a depăşit obstacolele la precipitata întoarcere din Libia şi descrie afacerile în care sunt implicaţi acolo şi români. Birocraţia - sub semnul voinţei lui Allah - complica viaţa antreprenorilor. Regimul ţinea însă ieftine pâinea, benzina şi apa, ceea ce uşura viaţa oamenilor. Până la revoltă.

Existau indicii ale revoltei? Se plângeau libienii de regim, de sărăcie?

Nu se plângeau de regimul Gaddafi sau de sărăcie înainte de izbucnirea revoltelor, poate din teamă. De altfel, pâinea e ieftină, benzina costă 50 de bani româneşti litrul. Libienii sunt lăsaţi să circule cu maşinile indiferent de starea acestora. Important e să se ţină pe roţi. Regimul le lăsa aceste libertăţi. Nivelul lor economic nu este ridicat, dar nici acela de dorinţe, aşa că părea să fie o stare de mulţumire.

Citiţi şi: Rebelii libieni pregătesc asaltul asupra capitalei

Doar după ce a căzut regimul Mubarak, în Egipt, au spus şi libienii că cei 41 de ani la putere ai lui Gaddafi sunt destui. Până la urmă, nivelul lor de trai se leagă de muncă. Nu pot muri de foame, atunci de ce să moară de muncă? De foame nu pot muri pentru că 20 de pâinici costă 50 de bani româneşti. 

Cât de periculos a fost drumul spre casă?

Există o mare problemă, cu care ne-am confruntat şi noi. Telecomunicaţiile şi internetul se întrerup adesea. Cel mai greu a fost să ajungem la Tripoli, pentru că am schimbat cinci maşini. Urcam într-o maşină, apoi ne dădeam jos pentru că şoferul spunea: „Mi-e frică!“ Nici taximetriştii nu mai vroiau să meargă. Noi am plecat din Sirt cu o maşină, dar am luat o hârtie de la şantier că suntem ingineri români şi lucrăm acolo.

Sirt fiind oraşul lui Gaddafi, la toate barierele unde prezentam hârtiile aveam un permis de liberă trecere. Erau controale din câţiva în câţiva kilometri cu miliţia locală. Când am ajuns la Tripoli, acolo, noaptea era cel mai rău. Se făceau baricade din tomberoane de gunoi şi începeau împuşcăturile. Şi focuri simple, şi de mitralieră. Am stat la sediul central al firmei din Tripoli. În oraşul său natal, Gaddafi se bucură de o susţinere reală. Am văzut maşini cu chipul lui lipit pe geamuri. Au fost mitinguri de susţinere. Locuitorii din Sirt au venit şi la Tripoli pentru a organiza manifestaţii de susţinere a liderului. Ei vorbesc un dialect diferit şi au fost astfel uşor identificaţi în capitală.

În ce fel de afaceri sunt implicaţi românii acolo?

În anii ’70-’80, românii au făcut multe dezvoltări de investiţii în ţările arabe (în Siria, Libia, Iran, Egipt): construcţii civile — blocuri şi construcţii industriale — instalaţii petroliere. Aveam un know-how şi specialişti foarte buni în acest domeniu, ceea ce a dus la o bună imagine a ţării noastre în Libia. România proiecta instalaţiile, le executa la noi în ţară, iar apoi construia combinatele şi le punea în funcţiune acolo. Unii specialişti români rămâneau implicaţi şi în exploatarea petrolului libian. În prezent sunt destul de mulţi români care lucrează în Libia în domeniul petrolului, dar puţin sunt reprezentaţi de firme româneşti, mai degrabă lucrează acolo pe cont propriu sau pentru firme străine. Firma noastră a făcut un joint-venture cu o firmă libiană pentru instalaţii petroliere, iar acum urma să preluăm managementul unui şantier de 500 de case care se construiesc lângă oraşul Sirt, unde s-a născut Muammar Gaddafi.

De altfel în ultimul timp în toată Libia se construiesc locuinţe - case din două apartamente - foarte aproape una de alta. Sunt ca nişte cartiere de sine stătătoare. Au clădiri de locuinţe, grădiniţă, şcoală, cinematograf, restaurant, tot ce trebuie. Dacă la noi cartierele rezidenţiale se fac pentru oameni cu un nivel de trai mai ridicat, în Libia acestea se construiesc pentru toată lumea. Ideea este să-i aducă pe toţi să locuiască în astfel de condiţii. Odată cu precipitarea nemulţumirilor populare, guvernul a vrut să accelereze procesul de construcţie pentru a le oferi locuinţe şi joburi.
 
Cum aţi ajuns să faceţi afaceri în Libia? Cu cine lucraţi acolo?

Noi ne-am dus ca firmă de construcţii civile şi industriale. Cu 100 de muncitori români am avut un contract de 5 săptămâni şi am obţinut rezultate extraordinare la probele de punere în funcţiune. Este vorba despre înlocuirea unor tuburi pentru procesul de cataliză într-un combinat siderurgic. Acum 16 ani o firmă dintr-o ţară europeană dezvoltată a făcut aceeaşi lucrare, într-un timp mult mai lung, depăşind termenul stabilit, şi asta cu un număr dublu de muncitori.

Cu cine aţi încheiat contractele?

Cu statul. Toate contractele se încheie cu statul. Deşi nu se poate spune că semnezi cu familia Gaddafi, este cumva implicit, subînţeles faptul că ai o aprobare. Cine reuşeşte să aibă un cadru relaţional mai bun, să prindă nişte contracte bune, face bani. Populaţia care are activităţi reduse are pâine, benzină şi apă ieftină, deci trăieşte. Programul de case iniţiat de guvern se dorea a fi o ridicare a nivelului de trai general. Dar aceste lucrări şi programe sociale sunt începute de mult timp şi se mişcă foarte greu.

E multă birocraţie în Libia?

În Libia sunt diverşi aşa-zişi promotori locali, care te asigură că te ajută să depăşeşti barierele birocratice contra unui comision — pe care ţi-l spun în faţă direct şi pe care urmează să-l plăteşti după ce s-a semnat contractul. Necazul este că de la promisiunea autorităţilor până la rezolvarea problemei este distanţă mare.

După depunerea documentaţiei, poate să dureze câteva luni de zile, şi te cheamă să depui o nouă ofertă pe motiv că a trecut timpul, că s-a mai schimbat piaţa. Îi întrebi când dau rezultatele şi spun: Inshallah, adică cu voia lui Dumnezeu o să vi le dăm. La licitaţii participă firme egiptene, chinezeşti, turceşti, locale. Toate aceste firme trebuie să aibă filiale pe teritoriul libian sub forma unui joint-venture în care partea străină are dreptul la 65% din acţiuni.

Există şi reguli prin care statul îţi cere să angajezi forţă de muncă locală. În unele sectoare chiar 90%, dar nu prea ai cum să angajezi muncitori autohtoni pentru că nu există o piaţă de muncă libiană. Sunt foarte mulţi străini acolo: tunisieni, egipteni, din Bangladesh, India, Vietnam, China. Noi am avut şi muncitori români, dar am angajat acolo forţă de muncă din ţările arabe pentru activităţi secundare, dar ne-am chinuit cu ei pentru că n-aveau chef de muncă. Deşi trebuiau să facă operaţiuni simple de curăţenie, se mişcau greu.

Cum vi s-au părut libienii? Dar ţara?

E clar că Libia este o ţară bogată în petrol şi gaze. Faţă de alte ţări africane, are resurse importante de apă; nişte pânze freatice destul de semnificative. Ţara câştigă foarte mult din ce scoate din pământ. Necazul este că cei care sunt la putere fac tot ce pot pentru a-şi transfera banii în portofoliul personal.

Străzile sunt arhipline de autoturisme, în special de provenienţă asiatică – Coreea de Sud şi Japonia. Întâlneşti foarte multe masini noi, şi SUV-uri, dar şi masini "de pe vremea bunicii", de care te minunezi că se mai ţin pe roţi, fără faruri, bare, aripi „şifonate", ruginite. Dar sunt lăsaţi să circule, poate şi ca o mică concesie pe care o fac oficialităţile, pentru a crea o stare de mulţumire. Şi pentru ca bucuria mişcării sa fie deplină, benzina costă echivalentul a 0,5 lei romanesti. În trafic libienii sunt foarte „iuţi" şi la viteză, şi la supărare, cu toate că - se zice - nu au înjurături. Pe roşu se circulă liniştit, cu toate că amenda este sechestrarea maşinii şi a permisului pentru cel puţin 15 zile. Altfel, sunt foarte liniştiţi căci toate problemele se rezolvă doar "insallah" - cu voia, sau când şi cum vrea Allah! Adesea, tot la categoria "inshallah" intră şi eventuala tamponare mai mică în trafic, fiecare plecând până la urmă liniştit:  „fie voia lui Allah" şi gata...