Din istoria spionajului românesc. Reţeaua Caraman şi acţiunile împotriva NATO
0
Înainte de a pretinde o analiză pertinentă asupra reţelei Caraman, trebuie să conştientizăm faptul că, asemenea oricărei acţiuni specifice sferei spionajului, despre a cărei informaţii provin doar din sursele deschise, riscăm a intra într-un cerc vicios ca urmare a celor nespuse, ascunse sau a posibilelor dezinformări.
Despre Reţeaua Caraman nu s-a scris îndeajuns de mult pe cât ar trebui, şi cu atât mai mult, puţini ştiu că este vorba despre cea mai mare lovitură de spionaj, cunoscută, îndreptată împotriva Alianţei Nord-Atlantice. Pierre Accoce şi Daniel Pouget, de altfel un talentat jurnalist şi un fost ofiţer al structurilor de informaţii franceze, au scris o celebră carte intitulată “Reţeaua Caraman. Cei Treisprezece români care au zguduit NATO”, care aşa cum reiese din titlu, elogiază performanţele românilor. Da, vorbim despre români, în cazul în care existau pentru cineva dubii. Întreaga acţiune a ridicat însă semne de întrebare, şi îmi aduc şi acum aminte, cum în urmă cu ceva timp, profesorul şi istoricul Cristian Troncotă mărturisea că încearcă să realizeze un interviu cu generalul român, aflat acum în rezervă, nereuşind însă să ajungă la un numitor comun cu acesta, privind anumite “puncte cheie” ale acţiunii de spionaj.
Mihai Caraman s-a născut într-o comună din judeţul Galaţi în anul 1928. A terminat la 22 de ani Şcoala de Ofiţeri a Ministerului de Interne, şi a urmat apoi Cursuri Speciale de Informaţii Externe la Moscova. Este trimis în 1958 sub acoperire diplomatică în Franţa, acolo unde va ocupa pentru început funcţia de Secretar I pe probleme economice. Delegarea sa va fi facută de către şeful Direcţiei I de Informaţii Externe a Securităţii, Mihail Gavriliuc, ofiţer KGB sub acoperire. Aflat sub comanda dublă, atât a Bucureştiului cât şi a Moscovei, misiunea lui Caraman urmărea atât penetrarea NATO, cât şi repatrierea savanţilor români, iar ambele scopuri au fos atinse. Dacă despre NATO vom detalia pe parcurs, în ceea ce priveşte repatrierea savanţilor, fără doar şi poate cel mai răsunător nume este cel al lui Coandă, adus la Bucureşti, unde se presupune că a continuat studiile începute în Franţa, construind un puternic laser folosit de armata română în 1968, atunci când sovieticii ar fi încercat sa forţeze graniţa de pe Prut a ţării noastre. Ipoteză invalidată, destul de controversată, dar iarăşi un subiect puţin dezbătut în spaţiul public.
În ceea ce priveşte spionajul împotriva NATO, informaţiile erau trimise întâi la Bucureşti, de unde plecau apoi către Moscova, în timp ce ordinele trimise de Moscova respectau aproape mereu acelaşi traseu, via Bucureşti.
Colaborarea ruşilor cu România s-a dovedit a fi prolifică, într-o perioadă în care Parisul era implicat în razboiul din Algeria, iar intelligence-ul francez era în special axat asupra Poloniei, Germaniei de Est, Ungariei sau Cehoslovociei, şi mai puţin asupra fraţilor latini care dădeau semne de o independenţă mai mare faţă de Moscova, argumentează Accoce şi Pouget, care îl prezintă totodată pe Caraman drept un adevărat marxist, ca urmare a unor traume avute în copilărie, cauzate de violenţele legionare.
Se pare că Mihai Caraman se va bucura nespus de încrederea Bucureştiului, înca din 1968 ambasadorul Victor Dumitru fiind chemat în ţară în urma semnalelor lui Caraman, conform cărora acesta nu dădea dovadă de puternice considerente ideologice. Suspiciunile acestuia s-au dovedit a fi corecte, întrucât trei ani mai târziu, după ce obţine permisiunea de a vizita Franţa, Victor Dumitru, cere şi primeşte azil politic. Nicio informaţie nu se scurge, iar reţeaua funcţionează în continuare.
Alături de Caraman, în perioada 1958-1969, Căpitanul Iacobescu (cel ce îi va lua locul lui Caraman la conducerea grupării, când acesta va fi plecat la Bucureşti pentru a-i asigura securitatea lui de Gaulle), Mihail Simula (Secretar II U.N.E.S.C.O.), Mihail Georgescu (Secretar II Ambsada României la Paris), Gheorghe Ionescu (Secretear II Ambasada României la Paris), Eugen Vişan (Secretear II Ambasada României la Paris), Pavel Cismaru (Secretar I Ambasada României la Paris), Constantin Mirea (Secretear II Ambasada României la Paris), Ion Păduraru (Secretar II U.N.E.S.C.O.), Mihai Ilie (Prim Consilier Ambasada României la Paris), vor fi unii dintre principalii agenţi români care vor penetra Ambasada Franţei de la Washington, Poliţia Franceză, Ministerul Finanţelor şi cel de Externe al Franţei, OCDE, dar mai ales NATO, al cărui sediu se afla la Paris.
Robert Van de Wielhe, al cărui nume de cod va fi Nina, este prima persoană racolată de către Caraman, meritul său nefiind doar acela de a sustrage informaţii, ci va permite ca alţi pioni importanţi, precum Sylvie, Pierre, Doamna B, Francis Roussilhe sau Emre, să devină informatori ai reţelei româneşti.
“Şef Antenă Paris către Direacţia Generală.-Nina obiectiv SI confirmat. Este funcţionar la N.A.T.O. Documentarist la biroul Dispoziţii. Serviciul lui centralizează documente emise de toate comitetele şi de secretariatul internaţional. Nina are acces la multe secrete, chiar şi la cele clasate cosmice. Cu excepţia totuşi a documentelor strict militare. Am declanşat explorare identitate şi comportament”, se menţiona într-o trimitere a lui Caraman. Iar cum lipsa de patriotism şi deschiderea pentru avantaje financiare îl caracterizau pe Van de Wielhe, acesta a devenit o mină de aur pentru spionii români, furnizând 60 de dosare NATO, dintre care 16 ultrasecrete. În 1961, funcţionarul demisionează din motive necunoscute, însă nu rupe legăturile cu Mihai Caraman, ajutând reţeaua să racoleze persoanele mai sus menţionate.
Emre, de naţionalitate turcă, va fi un alt important funcţionar NATO, care va continua să ofere informaţii şi după ce Alianţa îşi va muta sediul central în Belgia.
Sylvie X, funcţionar al Ministerului de Finanţe francez, este racolată în 1964 de către Mihail Simula. Un an mai târziu, crezând că trăieşte o poveste de dragoste începe să ofere documente privind analize economice sau activităţi petroliere ale companiilor franceze, însă este abandonată în 1967, atunci când nu mai reprezintă un interes.
Tot în 1964 este abordat şi Pierre, de către Constantin Mirea, iar în 1965 devine activ, furnizând mai multe documente ale Ministerului de Externe francez.
Pierre Rocheroun este un caz interesant, fiind observat de către Caraman încă din perioada când studia la Ėcole Nationale d’Administration, pe care o va absolvi în 1963. Detaşat la Ambasada Franţei din Statele Unite, acesta este caracterizat de agenţii români drept o persoană “sensibilă la cadouri mărunte” care crede că “poate juca un rol politic important în apropierea dintre ţările noastre”. Este abordat la Washington de către Victor Dorobanţu, care-i oferă un ajutor nesperat: iubita acestuia, o frumoasă mulatră, face un avort la Bucureşti, păstrând ascunsă relaţia dintre cei doi, a cărei oficializare ar fi condus, la acea perioadă, către încheierea carierei diplomatice.
La scurt timp, Rocheroun, începe să ofere informaţii despre misiunile Franţei la Washington şi N.A.T.O., până în 1967, când decide să păstreze cel de al doilea copil, şi şã demareze mariajul cu cea pe care o iubea. Chemat la Paris, acesta aobţine un post important în cadrul Băncii Mondiale, spionii români continuând a-l şantaja pentru obţinerea de informaţii. Din motive necunoscute, dar pe care le putem presupune, refuză un post în cadrul Cabinetului Secretariatului General al O.N.U.
Tot printr-un şantaj a fost racolat şi Klaus Edelman, membru al delegaţiei Austriei la OCDE. Fotografiat într-o ipostază indecentă în care era beat, Edelman a oferit peste 150 de dosare ale organizaţiei, primind în schimb, de-a lungul timpului, modica sumă de aproximativ 15.000 de franci. Pentru o sumă mult mai mare, a fost însă cumparat Gėrard Gautheriu, care în perioada 1967-1969, a furnizat sute de informaţii privind activitatea Poliţiei franceze, uşurând multe dintre acţiunile clandestine ale spionilor români.
Dintre toate datele cunoscute, încercarea de racolare a Doamnei B. ridică cele mai multe semne de întrebare. Sedusă de Caraman, refuză însă oferta lui Van de Wielhe de a colabora cu românii, contactând fără ezitare Direcţia pentru Supravegherea Teritoriului, care, în ianuarie 1963, după două luni de filaj, îl arestează pe Van de Wielhe. Eliberat după trei zile din lipsă de probe, acesta se va întâlni în timp scurt cu Mihai Caraman, în incinta unei cafenele parisiene. Încercând să-i explice românului cele întâmplate, Caraman se face că nu înţelege nimic. După sfârşitul discuţiei, Van de Wielhe este arestat în momentul ieşirii din cafenea şi acuzat pentru încălcarea articolelor 75 şi 78 din Codul Penal, ce făceau referire la divulgarea de informaţii. După o lună de detenţie primeşte un an de închisoare cu suspendare.
Conform lui Accoce şi Pouget, după şase luni de filaj, Caraman şi Van de Wielhe, ies din atenţia DST-ului ca urmare a lipselor de probe.
Reţeaua va cădea în 1969, după ce, locotenent-colonelul KGB, Evgheni Evghenevici Runge, defectează şi cere azil, pe care îl primeşte, împreună cu soţia şi fiul său. Printre informaţiile oferite anglo-saxonilor, acesta mărturiseşte că există scurgeri de date din interiorul NATO către Est. Conform lui Runge, cârtiţa se afla în Franţa. În urma unui filaj, Imre este reţinut în timp ce oferea mai multe micro-filme diplomatului român Mihai Tincu. Imediat, Iacobescu defectează, iar reţeaua se dărâmă ca o piesă de domino.
În scurt timp, autorităţile descoperă o nouă cârtiţă, colonelul francez Charles de la Salle, care a vândut informţii privind aviaţia N.A.T.O şi cea franceză, precum şi detalii importante în legătură cu nava spaţială franceză. La Salle se sinucide înainte ca autorităţile parisiene să îl poată interoga.
Oficial cunoaştem că Van de Wielhe a fost condamnat la 8 ani de închisoare, Francis Roussilhe a primit o pedeapsă de 20 de ani, în timp ce Imre şi Edelman au fost judecaţi în ţările natale. Surprinzător, Pierre nu a primit nicio pedeapsă. Mihai Caraman a fost decorat de KGB cu gradul de căpitan, fiind avansat în mai multe posturi din cadrul Securităţii, până în 1979, când ca urmare a defectării lui Pacepa, este trecut în rezervă. Îmediat, în 1990, este numit adjunct al Ministerului Apărării Naţionale, iar mai apoi, pe 9 aprilie, devine primul director al Serviciului de Informaţii Externe. Paradoxal, spionul regimului comunist, care a activat împotriva NATO, era primul şef al spionajului României democratice. La scurt timp, ca urmare a presiunilor diplomatice ale Nord-Atlanticilor, demisionează. Este al doilea mare paradox, după ce în 1968, este chemat de la Paris pentru a-i asigura securitatea lui Charles de Gaulle, în timpul vizitei sale din România. Spionul proteja preşedintele Franţei.
Preşedintele Franţei, care probabil la rândul său, a protejat, intr-un fel sau altul, spionul. Este o ipoteză, dar şi aceasta (încă) invalidată, o ipoteză care ne poate raspunde unor intrebari. Asta pentru că, spre exemplu, războiul din Algeria sau atentatul împotriva lui de Gaulle, oricât de solicitante ar fi fost pentru autorităţile franceze, aşa cum vor să arate Pierre Accoce şi Daniel Pouget, nu sunt o scuză solidă pentru a explica eşecul DST-ului, care deşi a existat cazul Doamnei B., nu a fost capabil să ţină sub supreveghere diplomaţii români. Iar cel mai bun argument este însuşi preşedintele, a cărei politică a fost unde de îndepărtare faţă de NATO, asta pentru că de Gaulle dorea ca Franţa să iasă de sub influenţa americanilor, şi să îşi construiască alături de sovietici drumul către conducerea Europei. Răcirea relaţiilor cu Washingtonul a condus către mutarea cartierului general al NATO de la Paris la Bruxelles. Interesant este că în 1967, Lėon Uris, publică în Statele Unite o carte bazată pe mărturisirile unui fost ofiţer de informaţii francez. Se face referire la Afacerea Topaz, unde se menţionează că Moscova deţinea de mult timp agenturi în toate ţările occidentale, penetrând însă la nivel înalt guvernarea lui de Gaulle. Este posibil ca oameni importanţi din conducerea Franţei să fi protejat reţeaua, precum şi ca anumiţi agenţi de influenţă să îl fi manipulat pe preşedinte.
De la arestarea lui Van de Wielhe în 1963, până în 1969, reţeaua Caraman operează nestingherită, iar coincidenţă sau nu, este deconspirată imediat după ce de Gaulle părăseşte fotoliul de preşedinte.
Iar mai apoi, înainte de a încheia, trebuie să atragem atenţia asupra faptului că printre cele mai importante documente scurse din cadrul NATO, se numărau buletine interne, informaţii privind şedinţele secrete, bilanţuri financiare sau informaţii privind logistica militară a Alianţei, nimic însă care să certifice în mod relevant politica NATO faţă de URSS. Să fi fost reţeaua intoxicată de către nord atlantici ?!
Indiferent de întrebările care se ridică, însăşi faptul că şcoala de spionaj a NATO se află la Oradea, certifică rolul important pe care serviciile secrete româneşti l-a jucat pe frontul secret de-a lungul istoriei, precum şi aprecierea Occidentului faţă de calităţile şi profesionalismul exprimat.
Se încarcă comentariile...
