Cum arată urmele lăsate de Primăvara Arabă

Taberele de refugiaţi din Siria, 2013 FOTO Mircea Barbu

Prima dată când am intrat în contact cu Orientul Mijlociu a fost în liceu. Şi nu aşa cu mi-aş fi dorit eu - printr-o călătorie plină de aventuri, comori ascunse şi beduini înţelepţi. Nu, nu a fost deloc aşa. Mă îndreptam cu paşi repezi spre absolvirea celor patru ani de liceu şi implicit către un viitor incert, când pregătirile americanilor pentru invazia Irakului au  început.

Pe atunci nu înţelegeam prea mult din politica internaţională (nici acum nu sunt sigur că înţeleg), dar am simţit că sunt martorul unui moment istoric important. Generaţia nostră, spre deosebire de cea a părinţilor sau bunicilor noştri, a fost scutită de război, de traumele unei vieţi dictate de raiduri aeriene, de familii despărţite şi experienţa pierderii celor dragi. Chiar şi comunismul mi-l aminteam vag.  Eram o generaţie de war virgins , răsfăţată cu MTV, Coca-Cola şi filme americane. Am facut ce-am ştiut mai bine în acele zile. M-am strecurat in magazia staţiei CFR, unde maică-mea lucra pe atunci, şi am „confiscat” un cearşaf alb şi cateva cutii de vopsea neagră. Am încropit cât am putut de repede, cu ajutorul tacit al bunicii - care probabil nu înţelegea prea mult din mesajul pacifist în engleză de pe cearşaf, dar simţea nevoia sa-mi sprijine orice acţiune revoluţionară - un banner împotriva războiului. Nu era neapărat anti-american sau pro-ceva. Era pur simplu un gest, teribilist recunosc, de a refuza o participare, fie ea şi pasivă, într-un conflict ce avea să ne schimbe pe toţi, într-un fel sau altul.

De atunci au trecut mai bine de zece ani. Războiul din Irak s-a sfârşit. Consecinţele se simt şi acum în regiune. Peste 8500 de militari români au participat la „războiul împotriva terorismului”. 21 şi-au pierdut viaţa şi într-un număr considerabil au fost răniţi. Câteva atentate, la Londra şi Madrid în special, ne-au reamintit că siguranţa e o idee fragilă, bine ascunsă sub vesta plină de explozibil a unor tineri dezamăgiţi de lumea în care trăiesc.

Ca mulţi alţii nu am anticipat Primăvara Arabă. Nu am crezut niciodată că voi fi martorul unor altfel de evenimente mai mai mult decât surprinzătoare. O energie fantastică s-a dezlănţuit în majoritatea ţărilor din regiune, o sete de libertate şi democraţie ce s-a extins în mai toate ţările. De la Indignados şi mişcările Occupy, de la protestele din Turcia, America Latină şi chiar şi cele de la noi, suntem tributari Orientului Mijlociu pentru schimbările ce se produc momentan.â

Exact acum un an, cu rucsacul în spate şi o cameră foto, am trecut graniţa dintre Turcia şi Siria. Cele trei zile pe care le-am petrecut in oraşul Alep şi în nord-vestul Siriei, la taberele de refugiaţi, mi-au schimbat perspctiva asupra Orientului Mijlociu pentru totdeauna. M-au făcut, de asemenea, să fiu din ce în ce mai interesat în această formă de jurnalism. Un jurnalism de război reflexiv. Unul  postconflict, în care imaginile şi poveştile locurilor schimbate de război să conteze la fel de mult ca cele clasice cu explozii, clădiri distruse şi cadavre mutilate.

Siria, 2013 FOTO Mircea Barbu

De luna viitoare va propun să mă însoţiţi într-o călătorie prin Primăvara Arabă. Vom porni din Tunisia, locul de unde a început totul, prin Libia şi Egipt şi, cu puţin noroc, prin Yemen, Iordan, Bahrain şi Oman. Voi încerca să vă prezint câţiva din participanţii la evenimentele din ultimii ani - bloggeri, activişti, membri ai opoziţiei - dar şi oameni obişnuiţi, evenimente şi locuri care au fost atinse de „revoluţia Twitter”. Împreună, timp de 3 luni, vom explora un spaţiu şi o poveste prea puţin cunoscută în România