Arme şi ajutor umanitar: dilema morală şi politică a secolului XXI (I)

Reprezentanţi ai Crucii Roşii în Spania FOTO Reuters/imagine cu rol ilustrativ

Avem două concepte separate: ajutorul umanitar şi intervenţia umanitară, acesta din urmă inclus în paradigma complexă, adevărată cutie a Pandorei, denumită „dreptul de ingerinţă în cazul unor situaţii umanitare excepţionale“.

În cazul ajutorului umanitar, lucrurile sunt relativ simple, operaţiunile de acest gen fiind desfăşurate direct sau sub egida organismelor specializate ale ONU sau ale Crucii Roşii sau Semilunii Roşii sau a unor ONG-uri cu acoperire globală de tip Medecins du Monde sau Medecins sans frontieres. Referinţa în domeniu o constituie:

- Înaltul Comisariat al ONU pentru Refugiaţi (HCR) structură în care activează acum peste 6.300 de persoane care contribuie la ajutorarea directă a peste 32 milioane de persoane în 110 ţări din întreaga lume.

- Programul alimentar mondial (PAM), cea mai mare organizaţie din lume pentru acordarea ajutorului alimentar în situaţii de urgenţă, dispunând de logistica necesară pentru a deplasa foarte rapid cantităţi mari de alimente înspre zonele de conflict, către taberele de refugiaţi sau către zonele afectate de dezastre naturale.

- UNICEF - cu un program special care se derulează de câteva decenii, cel îndreptat împotriva practicii de înrolare a copiilor ca soldaţi, cifrele actuale vorbind despre aproape jumătate de milion de cazuri, mai ales în Africa, America Latină şi în Orientul Apropiat. În paralele, UNICEF încearcă să ajute pe cei peste 15 milioane de copii care au fost nevoiţi să migreze împreună cu familiile lor în zone mai sigure din propria ţară, fugind din faţa conflictului, sau cei peste 10 milioane aflaţi în taberele de refugiaţi pe teritoriul unor alte ţări.

- Fondul central pentru intervenţii de urgenţă - creat în 2005 de ONU pentru a ameliora calitatea ajutorului umanitar acordat victimelor conflictelor sau catastrofelor naturale, permiţând o canalizare mai rapidă de fonduri considerabile către organizaţiile care au desfăşurat deja reţele de sprijin în zonele afectate.   

Aparent, lucrurile sunt relativ simple. Aşa şi este, exact aşa fusese conceput sistemul internaţional de reacţie rapidă în caz de catastrofă. Problema apare atunci când intră în ecuaţie un criteriu strict necesar de respectat, din punct de vedere legal, înainte de luarea deciziei privind demararea unei asemenea acţiuni: acordul formal al statului beneficiar de asistenţă umanitară. Fără acest acord, oricine intră pe teritoriul unui stat independent şi suveran încalcă principiul foarte clar definit de Carta ONU. Şi atunci, ce facem? Întrebare fundamentală care, de ani de zile, a animat o intensă dezbatere internaţională şi a dus la apariţia unor noi concepte politice şi juridice, tot atâtea argumente pentru justificarea „dreptului de intervenţie umanitară" , acum mecanism pus la dispoziţia ONU, dar şi a unor state membre, autorizate de Consiliul de Securitate, pentru a acţiona decisiv în lipsa sau chiar împotriva unui stat pe teritoriul căruia este constatată existenţa unei situaţii-limită de natură umanitară.

Deloc simplu să desluşim acest cadru juridic şi politic nou, foarte complicat, afirma pe bună dreptate Karine Mac Allister, doctorandă în drept internaţional la Universitatea din Montreal într-o analiză publicată în februarie 2009 pe siteul Reţeaua internaţională de cercetări asupra operaţiunilor de menţinerea păcii. Un cadru juridic, argumentează ea, bazat pe nevoia de a găsi un răspuns la o combinaţie de principii: cea între prevedera existentă în Carta ONU privind obligaţia tuturor statelor de a respecta la modul absolut suveranitatea şi independenţa celorlalte, aceasta incluzând principiul non-ingerinţei în treburile interne, şi cealaltă obligaţie, inclusă în cap.VII al aceleiaşi Carte ONU unde se prevede obligaţia Statelor Membre de a-şi proteja populaţia împotriva genocidului, crimelor împotriva umanităţii, crimelor de război şi operaţiunilor de tip "curăţire etnică".

Dacă aceste două de prevederi par congruente conform unei logici normale, ele devin perfect opozabile, aşa cum vedem acum în atâtea zone de conflict, în momentul în care conflictele din zonele respective sunt forme ale războiului civil, unităţi militare ale statului fiind angajate în luptă împotriva unor grupuri armate care grupează segmente ale populaţiei statului respectiv şi afectând într-o proporţie din ce în ce mai importantă populaţia civilă. Generând, în consecinţă, situaţii reale de dezastru umanitar. Caz în care intră în funcţiune intervenţia umanitară, definită drept „utilizarea forţei de către un grup de state pentru a pune capăt violărilor grave şi sistematice ale drepturilor fundamentale ale unui guvern împotriva populaţiei din statul respectiv, aceasta producându-se fără permisiunea statului în cauză".

Situaţie-limită care a trebuit să fie reglementată cumva pe plan internaţional. Aceasta deoarece, repet acest lucru, intervenţia în treburile interne ale unui Stat membru este interzisă de regula non-ingerinţei stipulată la art.24 de Carta ONU, fiind considerată ca un act de agresiune şi ameninţare directă la adresa păcii şi securităţii internaţionale. Numai că... intervenţia umanitară poate fi considerată drept o excepţie permisibilă la regulă, conform Cap. VII al aceleaşi Carte ONU. A apărut şi o formulă de legalizare a acestui tip de acţiune, cea rezultată în 2001 în urma apariţiei unui raport realizat de un organism cu o denumire deja extrem de interesantă, International Commission on Intervention and State Sovereignity, constituit de Canada tocmai pentru a stabili un set comun de reguli pentru a determina dacă şi când o asemenea intervenţie este permisă. Concluzia din raportul cunoscut acum drept R2P (Responsability to protect) este că intervenţia umanitară este legitimă, legală şi perfect justificată dacă:

- se bazează pe o cauză justă (atingere gravă şi ireparabilă adusă existenţei unor fiinţe umane - produsă deja sau pe cale de a se produce)

- este bazata pe o bună intenţie (prevenirea sau stoparea suferinţelor umane, caz în care nu contează motivaţiile celorlalte state care mai pot interveni)

- ca ultimă soluţie posibilă (atunci când au eşuat toate celelalte opţiuni non-militare de prevenire a crizei sau de rezolvare paşnică a acesteia)

- când are un caracter proporţional (corespunde minimului necesar pentru a atunge obiectivul propus de protejare a comunităţilor)

- atunci când are la dispoziţie toate capacităţile necesare pentru a-şi atinge obiectivele propuse (intervenţia nu este acceptabilă decât dacă are şanse rezonabile să pună capăt sau să evite suferinţele umane care au constituit motivaţia intervenţiei, consecinţele intervenţiei trebuind să fie mai mici decât cele ale inacţiunii în cazul respectiv

- în cazul în care are aprobarea expresă a Consiliului de Securitate

Dacă, în mare, acesta ar fi cadrul, au apărut întrebări extraordinar de dificile. În numele unei intervenţii umanitare, poţi trimite arme într-o zonă de conflict (aşa cum se întâmplă în Siria sau Irak) în scopul de a oferi unei minorităţi aflate sub atac să reziste sau/şi să declanşeze o contra-ofensivă? O acţiune de ajutor umanitar poate fi - şi în ce condiţii - transformată în intervenţie umanitară? Dacă un convoi cu ajutorare umanitare este atacat pe teritoriul statului vizat, atunci este un casus belli? Posibil, dacă este un convoi umanitar sub culorile ONU, dar cum stau lucrurile cu un convoi de acest gen trimis de o ţară sau un grup de ţări? În fine, există definiţii juridice pentru statele membre ale ONU în momentul în care, în interiorul unei ţări, există dezvoltări conflictuale extreme? Ce se întâmplă dacă un stat sau un grup de state se decid să nu mai aştepte sau să mai ceară acordul Consiliului de Securitate pentru a se angaja într-o intervenţie militară sub forma unei intervenţii umanitare?

În funcţie de răspunsul la aceste întrebări, în situaţia conflictuală atât de tensionată a momentului pe care-l trăim, lumea poate intra foarte rapid în haos.