Primul este relaţia saudiţilor cu Statele Unite, ceea ce face ca pentru mulţi atenţia să fie concentrată cu precădere asupra deciziilor luate la Washington, considerând că sunt relevante pentru a contura şi viitoarele politici ale Riyadului, ceea ce nu este întotdeauna corect. Mai apoi, acordul nuclear a pus Iranul şi mai mult în centrul evenimentelor, Teheranul devenind un subiect central al discuţiilor privind dinamicile geopolitice în Orientul Mijlociu.

Cu toate acestea, saudiţii au dus o politică externă destul de complexă, dinamizată de Primăvara Arabă, relaţiile Iranului cu Occidentul în general şi SUA în particular, sau crizele din Siria şi Irak, nefiind deloc cantonaţi doar în conflictul din Yemen şi Levant.

Relaţia cu Egiptul, un partener esenţial al saudiţilor încă din 1979, este fără îndoială un subiect relevant în ceea ce priveşte identificarea strategiilor de politică externă ale Riyadului.

În acest sens, deşi Arabia Saudită a sprijinit actualul regim de la Cairo, condus de către generalul al-Sisi, atunci când în 2013 a preluat puterea printr-o lovitură militară de stat, relaţiile bilaterale dintre cele două ţări s-au răcit în toamna anului trecut, când în data de 8 octombrie, egiptenii au susţinut planul de pace propus de Rusia privind soluţionarea crizei din Siria. Evident, votul era unul de susţinere al regimului condus de către Bashar al Assad, ceea ce contravine intereselor saudite. Mai mult, la 17 octombrie 2016, Ali Mamlouk, unul dintre cei mai importanţi oameni ai serviciului de intelligence sirian a vizitat Cairo, iar o lună mai târziu presa din Orient vehicula ideea că mai multe elicoptere militare egiptene au oferit sprijin militar forţelor lui Assad.

Atitudinea regimului de la Cairo a fost considerată sfidătoare de către saudiţi care au suspendat contractul de livrare a produselor petroliere către Egipt, iar cele peste 20 de acorduri economice bilaterale sunt departe de a fi puse în practică, întrucât cedarea insulelor egiptene Tinar şi Sanafir către Arabia Saudită a fost blocată de către Înalta Curte de la Cairo. Sigur, în cele din urmă votul Parlamentului va fi decisiv în ceea ce priveşte cedarea insulelor, fiind posibil totuşi ca acest lucru să fie realizat tocmai ca urmare a vulnerabilităţii Egiptului faţă de petro-dolarii saudiţi.

Dar, Arabia Saudită nu se mulţumeşte doar a pune presiune economică, ci întăreşte relaţiile cu actori regionali susţinând proiecte geopolitice ce pot afecta interesele egiptenilor, crescând constrângerilor asupra acestora. În tot acest context, Sudanul joacă un rol extrem de important, iar asta pentru că deşi a fost privit până nu demult ca un aliat important al Iranului, Khartoum se află acum în sfera de influenţă a Arabiei Saudite.

Preşedintele sudanez, Omar al-Bashir, a vizitat în februarie 2017 Arabia Saudită unde a dat asigurări privind sprijinul său pentru Riyad criticând interesele Iranului de a destabiliza statele arabe. În interviul acordat presei din Regat, Bashir a vorbit direct despre revendicările teritoriale ale Sudanului faţă de Egipt. Astfel, un subiect sensibil precum Triunghiul Hala’ib, o zonă de graniţă de peste 20.000 km cu ieşire la Marea Roşie, aflată sub controlul militar al Egiptului deşi Sudanul o revendică ca parte a teritoriului naţional, începe a fi dezbătut în media din cadrul Consiliului de Cooperare a Golfului, fiind în mod indirect o ameninţare la adresa Egiptului.

Mai mult, saudiţii vor derula investiţii de cel puţin 10 miliarde USD în Sudan, dezvoltând infrastructura şi sistemul agricol, în scopul de a-şi asigura propria securitate agro-alimentară. Aspectul interesant este că Arabia Saudită se arată dispusă a susţine nu numai proiectele de hidrocentrale ale Sudanului, ci şi pe cele ale vecinilor din Etiopia, un alt rival tradiţional al Egiptului, care doreşte construcţia unui mega baraj pe Nil care ar afecta aprovizionarea cu apă a egiptenilor.

Aşadar, Arabia Saudită nu ezită să constrângă geostrategic Egiptul pentru a-şi menţine influenţa asupra acestuia. Divergenţele privind Siria reies însă din interesele de securitate ale ambelor ţări, iar asta pentru că dacă Riyadul percepe Iranul drept cea mai mare ameninţare la adresa sa, motiv pentru care va încerca să limiteze influenţa regională a acestuia, inclusiv în Siria, Cairo se teme în continuare de Frăţia Musulmană, şi va face tot ce îi stă în putinţă pentru ca aceasta să nu redevină o forţă politică. O Sirie condusă sau nu de Assad, dar aflată în continuare sub influenţa Iranului este un cost acceptabil pentru egipteni, în timp ce saudiţii vor face tot ce le va sta în putinţă să combată acest fapt.

Pentru a răspunde politicilor saudite, Cairo se aliniază cu Uganda şi Sudanul de Sud, ca o contrabalansare a axei Arabia Saudită – Etiopia – Egipt, ceea ce poate conduce către accentuarea crizelor din Africa de Vest.

Este clar că o parte a strategiei de politică externă saudită este axată pe dezvoltarea războaielor proxy ca o modalitate de atingere a interesului naţional şi proiectare a puterii în regiune. La rândul său, Egiptul a rămas la fel de instabil precum în timpul Primăverii Arabe, ceea ce îi va diminua capacitatea de manevră în relaţia cu Arabia Saudită, un partener de altfel extrem de dur care cu greu va fi dispus la concesii în perioada următoare.

În consecinţă, egiptenii s-au arătat dispuşi să exploateze resursele din Triunghiul Hala’ib alături de saudiţi, încercând totodată să medieze relaţia Siriei cu statele arabe, însă cartea jucată de către Sisi este riscantă, iar un eventual eşec în relaţia cu Arabia Saudită nu numai că va arunca vestul Africii în aer, dar va constitui o adevărată ameninţare la adresa regimului actual de la Cairo.

Toate acestea ne arată că Orientul Mijlociu rămâne o regiune fragilă în care alianţele sunt incerte.