Relevant în acest sens este cazul problemei întâmpinate de către etnicii români din Bugeac care au încercat în data de 31 august să celebreze Ziua Limbii Române la Ismail, regiunea Odesa, lovindu-se  de „renovarea” neprogramată efectuată de către primărie asupra sălii Palatului Culturii, acolo unde celebra solistă Veta Biriş era aşteptată să cânte. Nu în cele din urmă, anul şcolar a debutat pe 1 septembrie cu o şcoală românească în minus,  întrucât la Hagi Curda, tot în Bugeac, un număr de 22 de copii vor învăţa de acum în limba ucraineană şi nu cea română. Pe acest fond, doar patru şcoli româneşti mai sunt funcţionale în Sudul Basarabiei.

Sigur, putem acuza autorităţile de la Bucureşti că nu iau atitudine atunci când Kievul subminează identitatea naţională în provinciile istorice din Bugeac, însă cădem de la început într-o capcană în contextul în care majoritatea etnicilor din regiune se declară moldoveni, ceea ce limitează prerogativele României în dauna Republicii Moldova. În practică, după destrămarea Uniunii Sovietice, Ucrainei i-a convenit catalogarea etnicilor din Nordul Bucovinei drept români şi pe cei din Sudul Basarabiei moldoveni, tocmai în scopul diminuării capacităţii ţării noastre de a duce politici mai ample vis-a-vis de aceştia.

 Această diferenţiere a moldovenilor - volohi faţă de românii-vlahi - este o teză realizată de către Komintern undeva prin anii ’20 pentru a susţine ambiţiile geopolitice ale Moscovei, în ciuda multor izvoare istorice ruseşti care susţin contrariul.

Cu toate acestea, nu putem disculpa autorităţile naţionale de lipsa unei strategii viabile, conforme cu interesul naţional şi care să răspundă atât problemelor de acolo cât şi celor de aici, din interiorul graniţelor.

Pe termen mediu şi lung, România va resimţi din punct de vedere economic migraţia masivă a forţei de muncă, în special a celei calificate, prezentă în număr tot mai mare pe piaţa  statelor vest europene şi va trebui să găsească o soluţie de rebalansare a acesteia, motiv pentru care inevitabil se va orienta către alte zone de import. Multe ţări mult mai dezvoltate, care au trecut prin acest proces cu mult timp în urmă, au importat forţă de muncă în special din zona Asiei ca urmare a costurilor reduse, creând însă clivaje societale între noii recruţi şi populaţia autohtonă, în special pe fondul diferenţelor cultural-religioase. Să nu uităm că la construcţia unui important pod din Bucureşti, finalizată nu cu mult timp în urmă, au luat parte muncitori aduşi inclusiv din Bangladesh. Totodată, mobilitatea este una dintre principalele priorităţi ale Ministerului Muncii, iar judeţe precum Timiş sau Arad iau în calcul importul forţei de muncă din ţări precum Serbia. Dar România poate evita astfel de scenarii prin politici pragmatice care să includă etnicii români minoritari din statele vecine, a căror integrare ridică costuri minime, iar cei din Bugeac nu fac excepţii, cu atât mai mult cu cât şomajul este ridicat în rândul acestora, iar salariul mediu atinge cu greu 100 de Euro.

Evident, este nevoie de o viziune şi strategie guvernamentală pe termen lung precum şi de crearea unui cadru economic care să facă România atrăgătoare pentru o bună parte dintre cei ce ar dori să aleagă piaţa muncii din Belarus sau Federaţia Rusă. Primul pas trebuie realizat în ceea ce priveşte uşurarea modalităţii acestora de a ajunge în România, motiv pentru care înfiinţarea unui Consulat în oraşul Ismail, în mijlocul comunităţii, ar fi un pas esenţial în acest sens. Spre exemplu, pentru mulţi dintre aceşti etnici, ca urmare a sărăciei în care se afundă, este greu să ajungă la Consulatul din Odesa, iar toate aceste costuri ridicate îi împiedică să depună inclusiv cereri de viză sau de studii în România.

Poate o atitudine fermă în ceea ce priveşte unele acţiuni ce ţin de administrarea teritorială, precum unirea unor sate din Bugeac care implică şi schimbarea raporturilor etnice, ar trebui să vină din partea Chişinăului în cazul de faţă, însă menţinerea limbii române, oficială şi în Republica Moldova, trebuie să fie o prioritate pentru ţara noastră, iar construirea unor programe speciale performante nu trebuie a se lăsa aşteptată.

În concluzie, România ar putea încerca soluţionarea unei posibile crize cauzate de migraţia forţei de muncă prin importul de lucrători veniţi din comunităţile etnicilor români aflaţi în statele vecine, mai puţin dezvoltate, care pot reprezenta atât costuri economice mai reduse precum şi o integrare fără probleme în rândul societăţii. Cazul celor din zona Bugeacului poate fi doar un exemplu, benefic pentru ambele state, întrucât zone defavorate şi slab dezvoltate din Ucraina ar putea beneficia de o infuzie de capital străin ca urmare a sumelor de bani pe care muncitorii le vor trimite acasă către propriiile familii. De altfel, acesta este modelul, la o scară mult mai mare (de nivel naţional), pe care România l-a urmat după aderarea sa în cadrul Uniunii Europene. Trei aspecte rămân fundamentale: existenţa unui proiect de ţară cu viziuni pe termen lung, menţinerea apropierii culturare dintre etnicii din afara graniţelor şi ţara mamă (cel puţin prin politici  axate pe reprezentarea limbii române) şi dezvoltarea economică a României.