Războiul hibrid pornit de Rusia: „Vestul trebuie să se pregătească pentru contra-subversiune“

Rebel pro-rus, într-un sat de pe linia frontului din regiunea ucraineană separatistă luhansk – martie 2015. (Foto: AFP)

Războiul neconvenţional devine un înlocuitor, sau un complement, al proiecţiei tradiţionale de putere militară – spun autorii întrebaţi de FP România. Cum se poartă acest nou război şi cum se pot apăra cei vizaţi: „Vestul trebuie să se pregătească pentru contra-subversiune” - discuţii realizate de Octavian Manea.

Articol din ediţia FP România nr 46 (iunie/ iulie 2015) 

Războiul hibrid arată o convergenţă simultană între arme convenţionale, mişcări de insurgenţă şi de gherilă, acţiuni subversive, terorism şi chiar elemente din lumea crimei. Este un spectru de posibilităţi fără graniţe clare, care se întrepătrund, formând combinaţii din ce în ce mai creative şi mai letale. Hezbollahul din 2006 oferă un exemplu de grupare insurgentă capabilă să lupte de la egal la egal cu un stat, Israelul. 

Cu Ucraina totul intră însă într-o altă ligă, în care grupările proxy subversive devin extensii sponsorizate ale unui actor statal, accesând resursele acestuia – forţe speciale şi umbrele de arme inteligente. Iar pe fundal există perspectiva escaladării conflictului prin implicarea forţelor convenţionale – chiar nucleare. Ca o concluzie, de etapă, insurgenţa pro-rusă din Ucraina dechide calea, inclusiv pentru NATO, spre ingineria militară inversă. 

Războaiele nu se mai declară

De Phillip Karber

• Pentru Rusia este vorba despre un război de nouă generaţie. Pe de o parte, este o problemă de intensitate. De obicei se începe cu o intensitate scăzută, apoi se escaladează. Dar Rusia a adăugat şi dimensiunea responsabilităţii statale. În operaţiunile de intensitate scăzută, de subminare politică, implicarea statului sponsor este clandestină, ambiguă, sub pragul tradiţional – prin susţinerea unor forţe proxy. În paralel se desfăşoară spectacolul mobilizării forţelor convenţionale care exersează o intervenţie propriu-zisă, o coregrafie însoţită de obişnuitele ameninţări cu escaladarea nucleară asupra teritoriului NATO. Este o metodă prin care se forţează extragerea de concesii. Când situaţia o cere, Rusia poate trece la pârghiile tradiţionale. Şi am văzut asta în Ucraina anul trecut. Trebuie să fii orb să nu vezi că vorbim de personal şi echipament rusesc. Această combinaţie, capacitatea de a acţiona în ambele dimensiuni – sub pragul tradiţional dar şi la scenă deschisă – este trăsătura hibridului rusesc. Pentru Gherasimov (şeful Statului Major General Rus – n.red.) diferenţa dintre război şi pace dispare. Războaiele nu se mai declară. 

• Un stat devine vulnerabil când se exploatează distanţa, clivajele de tot felul dintre populaţia civilă şi guvernul local, sentimentele anti-sistem. Cu alte cuvinte, exact genul de situaţii în care cetăţenii sunt sătui de corupţie, guvernul îşi pierde legitimitatea, minorităţile îşi văd identitatea etnică ameninţată. Pe acest fond, intră în scenă specialiştii în political warfare care pregătesc terenul şi infrastructura pentru subversiune: identifică potenţialii lideri, se recrutează oamenii, sunt create celule de rezistenţă underground care sunt activate la momentul potrivit. Aceasta este componenta esenţială – subminarea, dezarticularea unei societăţi din interior –, nu cyber-ul.

• Vestul trebuie să se pregătească pentru contra-subversiune. Banii ruseşti seamănă dezordine, cumpără politicienii locali, îi ajută să câştige alegerile: se întamplă în Franţa, în Cehia, în Ungaria. Sunt sponsorizate mişcări naţionale de secesiune. Vestul trebuie să reînveţe lecţiile anilor ‘50 din timpul Războiului Rece, când Franţa şi Italia erau împânzite de mişcări comuniste. Atunci soluţia a fost crearea de organizaţii alternative care să integreze „publicul ţintă” în spaţiul mainstream, demonstrând beneficiile sistemului şi reparând fisurile societale.

Phillip Karber este profesor la Universitatea Georgetown, SUA. 

Populaţia este terenul de luptă 

De Jānis Bērziņš

În contextul în care rolul componentei militare tradiţionale trebuie redus la minimum, forţele civile de voluntari au un rol-cheie în pregătirea terenului pentru intervenţie. Pentru generalul Valeri Gherasimov, şeful Statului Major General Rus, relaţia dintre instrumentele non-militare şi cele militare trebuie să fie de 4 la 1. Comunicarea strategică şi capacitatea de a influenţa devin fundamentale în a stimula „actorii civili” să ia iniţiativa.

Sunt statele baltice un teren fertil pentru războiul hibrid practicat de Rusia? Cel mai probabil, nu. Valorile democratice sunt foarte bine consolidate. Cu excepţia câtorva radicali şi a unor bătrâni nostalgici, cred că nimeni nu ar vrea să trăiască în Rusia. Chiar dacă şi-ar dori rusificarea ţărilor baltice, asta înseamnă că vor mai degrabă consolidarea zonei de confort cultural şi identitar şi nu ca ţările baltice să facă parte din Federaţia Rusă.

Fiecare ţară trebuie să-si înţeleagă propria dinamică internă. În cazul statelor baltice, există un dezavantaj natural pentru apărarea teritorială clasică. Dar ruşii consideră că timpul unei invazii terestre tradiţionale, precum cea din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, a trecut. Fiecare ţară trebuie să-si evalueze vulnerabilităţile la nivelul populaţiei şi, în al doilea rând, la nivelul propriilor servicii de securitate, de comunicare strategică şi influenţă. Strategia de apărare teritorială trebuie să se concentreze pe a face orice potenţial atac să fie regretabil, să devină foarte costisitor, chiar dacă balanţa forţelor îl avantajează pe adversar. Tehnologia capătă un rol foarte important. Trebuie să se cheltuiască bani şi să se investească în capabilităţi moderne. Fiecare ţară trebuie să-si găsească propria balanţă, propriul mix, între contrainsurgenţă şi arhitectura bazată pe sisteme anti-acces şi de interdicţie regională (A2/AD).

Jānis Bērziņš este director al Center for Security and Strategic Research, Academia Naţională de Apărare, Letonia. 

NATO în epoca gherilelor high-tech

De Jim Thomas  

Anii ’90 s-au concentrat pe efectele „Revoluţiei în Afacerile Militare” (RMA). Însă în Vest mai există o dezbatere la fel de importantă, lansată de Lawrence Freedman, care vorbeşte despre o revoluţie în afaceri strategice. Pentru el adevărata revoluţie era mai puţin tehnologică (în sensul RMA) şi ţinea mai mult de abilitatea unor super-actori non-statali de a ataca sistemul statului-naţiune. Atacurile de la 11 septembrie 2001 tind să confirme această teză. Însă concepţia americană despre războiul irregular, purtat în afara regulilor şi a convenţiilor, rămâne foarte îngustă. Se concentrează exclusiv pe dimensiunile sale defensive, precum contrainsurgenţă şi contra-terorism, şi mai puţin pe utilitatea ofensivă a războiul neconvenţional purtat prin intermediari şi forţe proxy. Dimpotrivă, China, Rusia şi Iranul înţeleg războiul neregulat într-un mod foarte diferit, indiferent dacă folosesc agresiunea gri, forţele proxy, formele paramilitare ambigue şi alte instrumente de putere pentru a-şi îndeplini obiectivele politice, cum ar spune Clausewitz. Războiul neregulat devine un înlocuitor, sau un complement, al proiecţiei tradiţionale de putere militară.

Cred că suntem într-un moment în care dacă suprapunem vechea dezbatere RMA peste dezbaterea legată de irregular warfare atunci sinteza este războiul hibrid. Acum nu vorbim doar despre insurgenţe clasice, care istoric sunt relativ low-tech, ci despre capacitatea de a crea forţe hibride acolo unde ai forţe de partizani înarmaţi cu sisteme high-tech. Ne îndreptăm într-o direcţie în care grupuri mici de partizani pot obţine efecte care rivalizează cu cele de care sunt capabile armatele convenţionale, ceea ce este cu adevărat revoluţionar. Armele inteligente au potenţialul de a revoluţiona războiul neregulat. Aşadar, cum putem dezvolta propriile mişcări de rezistenţă naţională şi propriile forţe de gherilă dotate cu sisteme high-tech, care să reprezinte o provocare de temut pentru orice adversar?

Vulnerabilitatea majoră astăzi pentru NATO este agresiunea ambiguă sub pragul convenţional tradiţional. Consecinţa este că NATO trebuie îşi construiască propriul sistem de descurajare subconvenţională, dotat cu câteva lucruri. Pe de o parte, este nevoie de arme inteligente –desfăşurarea de artilerie de înaltă precizie, mortiere şi rachete în aşa numitele frontline states. Pe de altă parte, este nevoie de o „reţea senzorială” multidimensională – aeriană, spaţială şi terestră – care să consolideze capacitatea de orientare a forţelor neconvenţionale. Aşadar, întrebarea-cheie devine: cum putem crea o reţea senzorială transfrontalieră, care să ofere elemente de avertizare timpurie forţelor de gherilă răspândite la sol? Nu în ultimul rând, devine esenţială capacitatea de a transmite adversarului că îl aşteaptă perspectiva unui război prelungit, de uzură şi foarte costisitor. Iar asta poate lua forma unei mişcări de rezistenţă, a unei armate populare high-tech capabilă să reziste unei ocupaţii militare.

Jim Thomas este vicepreşedinte al Center for Strategic and Budgetary Assesments, Washington D.C. 

Războiul subversiv

De David Maxwell

În Ucraina, Rusia practică o forma de război neconvenţional. Pentru comunitatea forţelor speciale americane formatul este limpede: activităţi specifice prin care susţine şi consolidează o mişcare de rezistenţă sau de insurgenţă pentru a constrânge, submina sau răsturna un guvern – sau o putere de ocupaţie prin intermediul unei forţe clandestine de gherilă. În timp ce toată lumea se concentrează asupra forţelor de gherilă, adevărata esenţă, elemental-cheie se află în subteran. Aici, în lumea clandestină, se desfăşoară activitatea de intelligence şi mobilizarea politică, acolo este locul unde se pun bazele unei întregi infrastructuri de guvernare din umbră. Un memo elaborat de George Kennan în 1948 intuia cu fidelitate contururile acestui political warfare practicat astăzi de Rusia, Iran sau China: „Războiul politic reprezintă aplicarea logică a doctrinei lui Clausewitz în timp de pace. În formularea sa cea mai extinsă presupune angajarea tuturor mijloacelor aflate la dispoziţia unei naţiuni, cu exceptia războiului propriu-zis, pentru a-şi atinge obiectivele naţionale. Acestea variază de la acţiuni deschise, precum alianţe politice, măsuri economice (precum Planul Marshall), propagandă albă, până la operaţiuni sub acoperire, precum sprijinul clandestin oferit unor elemente străine prietene, razboiul psihologic şi chiar încurajarea unei rezistenţe subterane în statele ostile.”

David Maxwell este colonel, în retragere, al forţelor speciale ale Armatei SUA.