Protectorat american? Diferenţa între bază militară şi partener

Suntem „preluaţi"? Nu, nu încă, şi nici nu va fi cazul, căci ar fi o povară şi pentru echipa „de preluare", şi pentru echipa "preluată". Este în interesul României să fie „preluată"? De Radu Magdin

>> Reacţii la teza unui protectorat total al SUA asupra României - care a generat dosarul de copertă al ediţiei FP România nr. 48 (oct/ nov 2015). 

Alături de această teză, dosarul include şi opt contra-argumente, de la Corina Rebegea, Sorin Adam Matei, Doru Lionăchescu, Radu Magdin, Sebastian I. Burduja, Liviu Mureşan & Matei Păun şi Filon Morar. 

Articolul lui Gabriel Elefteriu este provocator şi incitant. Autorul pune punctul pe i în mai multe chestiuni-cheie care scapă, în mare parte, dezbaterii publice de la noi – oricum aproape inexistente, ca şi consistenţă, în materie de politică externă.

Faptul că politica externă a unei ţări – precum şi aspecte-cheie ale celei interne, în spusele autorului – sunt parţial „preluate", sau par preluate, de către un partener extern, contrariază la prima vedere orice persoană „mândră că e... (din naţia respectivă)”. Cum să ne vindem ţara? Patriotismul e primul baraj în faţa unui asemenea argument. Realitatea este însă că patriotismul poate face de multe ori echipă cu un context geopolitic complicat, precum şi cu vulnerabilităţi ale statului; or, corupţia nu e singura vulnerabilitate, pregătirea slabă – ca să nu spunem chiar incompetenţa – este o altă cauză pentru care, de foarte multe ori, România e prea puţin prezentă în jocurile regionale, europene şi globale.

Suntem „preluaţi"? Nu, nu încă, şi nici nu va fi cazul, căci ar fi o povară şi pentru echipa „de preluare", şi pentru echipa "preluată". Statele Unite nu au nevoie de noi state pe care să le protejeze excesiv, ci de parteneri de nădejde, care să se întărească sub umbrela sa până când nu mai au nevoie de ajutorul american. Este în interesul României să fie „preluată"? Unii, sătui de clasa politică românească, ar fi tentaţi să spună da. Adevărul este însă că interesul fiecarei ţări e să îşi găsească lideri naţionali care să îi reprezinte bine interesele: orice posibil hegemon, indiferent cât de bun partener ţi-ar fi, îşi va urmări prioritar interesele lui, nu pe ale tale.  

Adevărul este însă că interesul fiecarei ţări e să îşi găsească lideri naţionali care să îi reprezinte bine interesele: orice posibil hegemon, indiferent cât de bun partener ţi-ar fi, îşi va urmări prioritar interesele lui, nu pe ale tale.  

Este interesul nostru să jucăm cartea americană? Da, şi chiar să o jucăm puternic. Şi asta nu doar din raţiuni securitare, niciun partener european neputându-ne garanta securitatea, iar NATO însemnând în mare parte SUA. Avem şi raţiuni economice: investiţii globale şi regionale care ar putea ridica România, în sfârşit, la nivelul mult clamatului său potenţial. Dacă există un actor global care face periodic investiţii geopolitice, acela este America. Cel mai ciudat în relaţia Bucureştiului cu Washingtonul nu e nici măcar să vezi un „protectorat" (deşi, atât terminologic, cât şi prin conţinut, termenul va stârni alergie în ambele capitale), ci o relaţie care bravează formal la nivelul de „parteneriat strategic" şi care informal apare pe radarele americane numai când e vorba de Marea Neagră. Interesul nostru e să fim o ţară reper, să nu ne scăldăm în ape călâi, ci în ape fierbinţi: sau, dacă nu suntem în stare – dar asta e doar vina sau voinţa noastră viitoare –, în ape reci. 

Autorul are dreptate, aşadar, când spune că „sub garanţiile de securitate americane România are o şansă de aur de a se dezvolta într-un exemplu de stabilitate şi prosperitate în Europa de Est". Cât de bine jucăm această carte nu depinde decât de noi: Washingtonul ne va respecta atât cât ne respectam şi noi, nu are nevoie doar de executanţi, nu când resursele sale sunt sub presiunea multiplelor crize cu care se confruntă lumea în acest moment. Şansa României e o clasă politică, actuală sau viitoare, care să înţeleagă diferenţa dintre o bază militară utilă şi un partener pe care îl suni mereu când e vorba de regiune. Dacă noi ridicăm calitatea dialogului politic şi economic la nivelul celui militar şi de intelligence, care e deja la nivel înalt, vom reuşi să fim acel partener. Un protectorat nu ne face bine nici nouă, nici americanilor, nu doar în ceea ce priveşte efectiv România, ci şi în ceea ce priveşte jocul din Uniunea Europeană: la ce îţi e de folos, în negocierile TTIP, de exemplu, o ţară care e percepută ca „mult prea apropiată"?

Autorul consideră că „Bucureştiul a cedat controlul asupra politicii sale externe – ceea ce e diferit faţă de incapabilitatea sa prealabilă cronică, deşi suverană, de a avea o politică externă eficientă", dând ca exemplu ignorarea „şansei de a adera ca membru fondator la Banca Asiatică de Investiţii în Infrastructură (AIIB)". Nu este însă vorba de o cedare, ci de ceva mai simplu: nu mai avem ambiţie; nici măcar nu a avut loc un proces de „cedare/predare - primire", pur şi simplu nu pare că ne mai pasă; or, dacă nouă nu ne pasă, de ce le-ar păsa altora de noi? E un adevăr trist, dar care e reflectat cu prisosinţă în ultimii 25 de ani, de perpetuă tranziţie: am trecut de la o politică externă ambiţioasă, chiar dacă era cea a unui stat comunist represiv, la o politică externă fără mize după atingerea proiectelor de consens naţional UE şi NATO. Or, jocul la Bruxelles începe abia după aderare...

O ultimă remarcă, despre lupta anticorupţie: susţin SUA lupta anticorupţie din România, inclusiv cu „pregătirea" procurorilor români? Da, iar asta pentru că vrea un aliat care să nu fie măcinat de corupţie. Dar anticorupţie vrea şi românul de rând. Numai clasa politică, din ce în ce mai îngrijorată, se pare că nu mai vrea, şi acuză abuzurile justiţiei, calificată iniţial ca „băsistă", iar acum ca „post-Băsescu”. Această situaţie putea fi evitată, dacă justiţia îşi făcea treaba la timpul ei şi dacă actuala clasă politică era mai preocupată de politicile publice şi de crearea de plus valoare, şi mai puţin de devalizarea bunurilor ţării. Cert este că nu e nevoie ca România să fie un protectorat ca această curăţenie să aibă loc. Însă curăţenia este indispensabilă pentru a creea încredere că jucăm după reguli similare. Abia apoi, într-adevăr, România poate „să devină un partener şi sfetnic de încredere şi la Washington, nu numai la Bucureşti". Şi da, „statutul de aliat nu aduce „automat” vreun fel de influenţă reală în Congres sau la Casa Albă; ea trebuie câştigată – acolo, pe „teren” – cum bine sesizează autorul.

Cât priveşte „Elveţia Estului", Austria e deja într-o poziţie mult prea confortabilă la acest capitol pentru ca România să îi fie competitoare. 

Radu Magdin este CEO al companiei de comunicare SmartLink. Recent a fost consilier pentru relaţii externe al premierului Victor Ponta. În 2014 a fost selectat în panelul internaţional Emerging Leaders Working Group al NATO dedicat relansării relaţiei transatlantice.