O nouă împărţire a Europei la orizont?

O nouă împărţire a Europei la orizont?

Întâlnire Merkel-Medvedev în marja Summitului Asia-Europe Meeting, care a avut loc recent în capitala Mongoliei. În Europa, chiar şi Berlinul, care încearcă o relaţie constructivă cu Moscova, resimte intruziunile ruseşti. (Foto: AP)

Rusia contestă regulile stabilite pe continentul european – dar şi ordinea globală, şi dominaţia americană. De aici, teama că un compromis între marile puteri ar putea sacrifica în primul rând interesele Europei de Est, relativ minore prin comparaţie cu alte dosare internaţionale. De Oana Popescu


La mijlocul lunii mai, ministrul german de Externe, Frank-Walter Steinmeier, spunea că sancţiunile la adresa Rusiei ar trebui ridicate progresiv, dacă Moscova îşi îndeplineşte obligaţiile prevăzute în Acordurile de la Minsk. Cam tot pe atunci, la Bucureşti, fostul premier francez Dominique de Villepin susţinea nici mai mult, nici mai puţin decât că Uniunea Europeană trebuie să facă eforturi să recâştige încrederea Rusiei, pierdută din cauza atitudinii confrontaţionale a UE. Aceste declaraţii nu reflectă doar intenţiile unor grupuri de interese izolate – ci dezvăluie un interes crescând faţă de o negociere cu Moscova asupra întregii arhitecturi de securitate în Europa. Ideea pleacă de la o realitate greu de contrazis: nu poate exista securitate sustenabilă pe continent fără participarea Rusiei ca partener. Chiar dacă oferă soluţii pe termen scurt, actualul regim de sancţiuni şi gesturile de descurajare reciprocă nu fac decât să otrăvească mediul de securitate şi să adâncească poziţionarea conflictuală, antagonică. Nimeni nu îşi doreşte o confruntare cu Rusia, nici un nou Război Rece – toată lumea vrea o înţelegere.

Pentru România şi statele din regiune, mai ales cele nemembre NATO şi UE, doar menţionarea unei astfel de idei face să sune toate clopotele de alarmă: o nouă Yalta, un nou pact cu diavolul, un nou Ribbentropp-Molotov!? Îngrijorarea e legitimă, având în vedere că această idee pare reşaparea unui proiect lansat în 2008-2009 de Dmitri Medvedev. Rusia propunea atunci o nouă conferinţă de securitate şi un nou Tratat european, cu intenţia cât se poate de transparentă de subminare a NATO şi OSCE. Moscova cerea renunţarea la politica „blocurilor” de securitate şi promova, în schimb, un concept de „spaţiu comun economic şi umanitar” eurasiatic, de la Vladivostok (!) la Lisabona – o relaţie pe picior de egalitate cu UE, care i-ar fi dat, automat, un enorm spaţiu pentru a-şi impune interesele pe continent. E suficient să ne uităm la hartă ca să realizăm în ce măsură această extindere a ariei „comune” de responsabilitate ar fi sporit greutatea, importanţa şi rolul determinant al Rusiei, mai ales în ceea ce priveşte soarta vecinilor săi!

Ameninţările lui Putin la adresa României ţintesc mai sus

Drept reacţie, la momentul respectiv, Europa a tratat propunerea cu dispreţul cuvenit, motivat şi de amintirea încă proaspătă a intervenţiei militare a Rusiei în Georgia. În România, mediul politic şi diplomatic a fugit ca de dracu să comenteze chiar şi defavorabil ideea, tocmai pentru a evita situaţia în care, acordând atenţie (chiar negativă) unei propuneri neserioase, aceasta începe să capete legitimitate şi să devină cu adevărat o temă.

Rusia a continuat însă şi mai agresiv să arate că intenţionează să rămână cât se poate de prezentă în Europa; să influenţeze fundamental securitatea în regiune; să saboteze extinderea, dar şi coeziunea NATO şi UE; să împiedice prin forţă, intervenţie militară directă sau indirectă, asumată sau neasumată, desprinderea definitivă a vecinilor săi de sfera de influenţă a Moscovei. A continuat şi să conteste ordinea globală şi regională şi status quo, să încalce tratatele şi dreptul internaţional, principiile ONU, OSCE şi ale Actului Final de la Helsinki  pe care s-a construit arhitectura de securitate în Europa – precum suveranitatea statală, nemodificarea graniţelor prin forţă etc. Punându-le în faţa propriilor diviziuni şi limitări, a forţat NATO şi UE să vadă că nu sunt dispuse să intre într-o confruntare cu Rusia şi că nu pot face decât damage limitation în faţa unui fapt împlinit – cum este, de pildă, anexarea Crimeii.

Contextul politic aduce o Rusie slăbită, mai ales economic, în postura de a fi acceptată de actori globali obiectiv mai puternici drept partener de negociere cu pretenţii!

Toate acestea au scopul clar de a demonstra că instrumentele existente pur şi simplu nu mai sunt adecvate pentru reglementarea situaţiei de securitate, că Moscova nu are nicio intenţie să le recunoască şi să le accepte, şi de a forţa o renegociere totală a aranjamentelor existente, în favoarea unora noi, pe baze de sfere de influenţă şi politică de putere, în loc de principii şi valori – şi care să recunoască oficial şi să servească interesele Rusiei.

Inclusiv declaraţiile belicoase la adresa României şi Poloniei vizavi de găzduirea scutului antirachetă sau a trupelor/bazelor NATO au menirea inclusiv de a arăta că Occidentul este cel care încalcă acordurile cu Rusia şi normele internaţionale, prin amplasarea de capabilităţi la graniţa sa de est, iar Moscova răspunde „pe limba pe care Vestul o înţelege” – adică prin acte „reciproce” de agresiune.

Rusia nu contestă însă doar status quo pe continentul european, ci ordinea globală şi dominaţia americană – din Siria până în zona arctică. De aici şi teama că un compromis între marile puteri ar putea sacrifica în primul rând interesele Europei de Est, relativ minore prin comparaţie cu stabilitatea în Orientul Mijlociu, cu exploatarea resurselor arctice etc. Cu atât mai mult în cazul unei victorii a lui Donald Trump în alegerile din SUA, care ar putea aduce în fotoliul principalului negociator cu Putin un deal-maker, un om de afaceri care gândeşte exclusiv prin prisma raportului cost-beneficii şi este dispus să „cedeze” Rusiei piese mai puţin importante, ca Ucraina, Republica Moldova (sau chiar siguranţa membrilor NATO care, conform declaraţiilor candidatului republican, ar trebui să-şi poarte de grijă singuri, nu pe banii SUA) şi securitatea regională în estul Europei, în general, contra unor beneficii economice sau care ţin de regiuni mai „fierbinţi” pentru Statele Unite (i.e. Orientul Mijlociu, Pacific).

Cât despre Europa, sfâşiată între timp de propriile crize interne, aceasta este din ce în ce mai conştientă că nu poate şi nu vrea să facă faţă singură provocărilor din apropierea graniţelor. Din ce în ce mai singură în scaunul de lider al UE, Germania nu se simte deloc comod în această poziţie. În plus, fiind cealaltă mare putere continentală, pe lângă Rusia, a ştiut dintotdeauna că este condamnată să aibă o relaţie de cooperare cu aceasta. Ideea falsă, care are mulţi adepţi în România, că Germania ar fi pur şi simplu „calul troian” înclinat să cedeze mai uşor politicii neprincipiale ruseşti omite această realitate pragmatică: Germania nu îşi poate permite altfel de relaţie decât una de cooperare cu Rusia, alternativa fiind conflictul – cu consecinţe dezastruoase pentru tot continentul. De altfel, Berlinul este în acest moment una dintre capitalele care conştientizează cel mai mult dificultatea reconstruirii relaţiei cu Moscova şi cu un Vladimir Putin imprevizibil, care a sfidat încrederea acordată de cancelarul Merkel şi care sabotează Germania la ea acasă, prin strategii de dezinformare, propagandă şi manipulare.

Şi totuşi, iată cum contextul politic aduce o Rusie slăbită, mai ales economic, în postura de a fi acceptată de actori globali obiectiv mai puternici drept partener de negociere cu pretenţii!

Istorii paralele – sau chiar opuse

Conferinţa de Securitate de la Munchen de la începutul acestui an a fost dominată în totalitate de preocuparea faţă de cursul de acţiune, scopurile şi metodele Rusiei şi modul în care acestea ameninţă stabilitatea globală. La sfârşitul lui 2015, Panelul de Persoane Eminente convocat în 2014 de preşedinţia elveţiană a OSCE pentru a analiza cauzele actualei crize din Europa şi posibilele căi de rezolvare, publica un raport intitulat Back To Diplomacy. Documentul pleacă de la constatarea lipsei de securitate pe continent; numeşte situaţia de faţă mai periculoasă şi mai precară decât la semnarea Actului Final de la Helsinki, acum 40 de ani, şi consideră că sunt urgent necesare reducerea riscului de escaladare şi confruntare accidentală şi propune revenirea la cooperare, de pe baze mai stabile.

Raportul preciza că membrii panelului – foşti şi actuali lideri globali – nu au reuşit să se pună de acord nici măcar asupra cauzelor care au generat prezenta criză şi au versiuni radical diferite, ba chiar opuse, asupra istoriei recente care a dus la blocaj în relaţiile Occidentului cu Rusia.

Vestul vede aderarea la NATO şi UE a foştilor sateliţi sovietici drept consecinţa faptului că la finalul Războiului Rece aceştia au ales democraţia şi libertatea. De asemenea, consideră că a făcut eforturi să integreze Rusia în această dinamică, prin propuneri de parteneriate la nivel strategic şi consultări asupra extinderii NATO. Criza actuală a survenit pentru că Rusia a încetat orice cooperare cu Vestul – în schimb a anexat Crimeea prin forţă şi a intervenit în alte părţi ale Ucrainei, după ce prefaţase acest comportament prin atacul din 2008 împotriva Georgiei. Prin acestea, Rusia pare să fi abandonat principiile de bază ale ordinii internaţionale: suveranitate, integritate teritorială şi neutilizarea forţei. Problema nu este aşadar sistemul de reguli, ci faptul că Rusia le încalcă.

În orice ecuaţie de tip „echilibru de putere” s-ar intra, regiunea în care România se află este extrem de vulnerabilă. Doar un sistem de valori şi principii ne poate proteja.

Moscova, în schimb, vede politica expansionistă a Occidentului, în detrimentul Rusiei, la originea tuturor problemelor. După ce Războiul Rece s-a terminat, Vestul n-ar fi încercat niciodată în mod real să construiască securitatea în Europa împreună cu Rusia, ci doar fără ea sau împotriva ei. Profitând de slăbiciunea acesteia, UE i-a luat pieţele şi libertatea de mişcare a cetăţenilor, pe măsură ce extinderea Schengen a însemnat din ce în ce mai puţine locuri unde ruşii puteau călători fără viză; NATO a dus o nouă politică de încercuire, iar Moscovei i s-a oferit un parteneriat inegal, de pe o poziţie inferioară, în cadrul Consiliului NATO-Rusia. Occidentul a fost primul care a încălcat normele internaţionale prin intervenţia unilaterală în Serbia, apoi în Irak, Libia şi prin schimbările de regim pe care le-a sprijinit în cursul Primăverii Arabe, lăsând în urmă numai haos, până în Ucraina şi Georgia. Tot Vestul a lansat primul o campanie de propagandă negativă împotriva Rusiei. Problema, aşa cum o vede Moscova, este că Occidentul nu a creat un sistem comun de securitate, ci şi-a impus dominaţia – aşa încât Putin a fost silit să răspundă în consecinţă.

Statele dintre NATO/UE şi Rusia reproşează ambelor că îşi impun propriile interese, prin mijloace diferite, fără să ţină cont de cele ale ţărilor în cauză. Printre altele, ipocrizia partenerilor euratlantici, care, de pildă, continuă să susţină că extinderea NATO şi a UE se face strict în funcţie de adeziunea statelor candidate la regulile şi valorile acestora, dar de la summitul din 2008 de la Bucureşti încoace refuză să acorde Georgiei măcar foaia de parcurs, din cauza presiunilor Moscovei, a erodat şi motivaţia internă în aceste state de a continua reformele, dar şi credibilitatea Vestului în a se opune Rusiei.

Încălcarea regulilor de circulaţie – cu ciocnire frontală

Pe fondul unor diferenţe de perspectivă atât de profunde, pericolul angajării într-o negociere cu Rusia este acela că e greu de imaginat cum s-ar putea ajunge la un compromis fără a compromite principiile fundamentale ale dreptului şi ordinii internaţionale. Prin prisma Realpolitik-ului, cererea Rusiei de a i se acorda un cuvânt de spus în aranjamentele de securitate din Europa este legitimă. Numai că asta înseamnă şi revenirea la un sistem al echilibrului de putere, abandonat tocmai pentru a face loc celui bazat pe reguli, pe suveranitate şi pe dreptul la autodeterminare. Rusia, o ţară întinsă, cu graniţe terestre descoperite, s-a temut întotdeauna de-a lungul istoriei ei de încercuire – fie de la est, fie de la vest. Relaţia ei bună cu China e un demers de autoapărare în faţa unui inamic mai puternic. Moscova vede demersurile defensive ale NATO în apropierea graniţelor sale drept o tentativă ostilă de „asediere”. Cum ar putea vreodată să accepte aderarea Georgiei la NATO? Sau revenirea Crimeii la Ucraina? Iar dacă o negociere cu Rusia se termină fără un acord asupra acestor chestiuni, nu înseamnă că o „conferinţă de pace” doar ar pecetlui nişte pierderi? Nu doar ale Vestului sau statelor în cauză, ci chiar pierderea organizării globale pe bază de norme şi reguli pe care toţi participanţii se obligă să le respecte. În orice ecuaţie de tip „echilibru de putere” s-ar intra, regiunea în care România se află este extrem de vulnerabilă. Doar un sistem de valori şi principii ne poate proteja – „regulile de circulaţie sunt încălcate în fiecare zi, dar asta nu înseamnă că renunţăm la codul rutier”, se arată în Raportul Panelului de Persoane Eminente.

În orice ecuaţie de tip „echilibru de putere” s-ar intra, regiunea în care România se află este extrem de vulnerabilă. Doar un sistem de valori şi principii ne poate proteja.

Acesta subliniază că orice negociere va porni de la reiterarea principiilor Actului Final de la Helsinki. În sine, însă, asta închide negocierea din start. Sau obligă la un nou exerciţiu de ipocrizie, la mascarea unor consideraţiuni care ţin de sfere de influenţă sub un limbaj de principii, din moment ce Rusia îşi concepe propria securitate doar prin dominaţia asupra vecinilor. De altfel, nici procesul Helsinki din anii ‘70 nu a ridicat Cortina de Fier. Declanşat la doar un an de la intrarea tancurilor sovietice în Praga, el a redus probabilitatea unei confruntări şi a trasat un cadru de reguli şi dialog în caz de conflict; dar a lăsat popoarele din Pactul de la Varşovia sub dominaţie sovietică. Să ne pregătim oare de o reiterare a acestei situaţii?
Este limpede că era de „democraţie, pace şi unitate în Europa” care era anunţată în Carta de la Paris nu a existat niciodată. Nici iluzia securităţii în care s-a legănat România după intrarea în NATO.
În actualul context global fluid e puţin probabil ca acest spaţiu de cooperare să se realizeze în viitorul previzibil. De aceea este imperios necesar să adăugăm soluţiilor pe termen scurt (reasigurare, sancţiuni) şi gândire pe termen lung. Este România conectată oare la această reflecţie strategică? Nimeni nu are în prezent un răspuns la întrebări precum: cum se poate reconstrui încrederea, când Rusia încalcă orice angajament internaţional? sau ce să negociezi, dacă Putin nu este nici măcar de acord să vorbească aceeaşi limbă, a dreptului internaţional şi se ajunge până la urmă inevitabil la negocierea bazelor sistemului, nu doar a aplicării acestuia. În plus, Rusia creează realităţi pe teren (ca în Ucraina), iar apoi vrea să forţeze acceptarea lor definitivă. Cu toate acestea, toată lumea rămâne interesată de identificarea unor soluţii sustenabile – iar aici va conta enorm dacă Europa Centrală şi de Est va reuşi să fie parte egală în negocierile interne cu aliaţii occidentali, dacă va vorbi pe o singură voce şi dacă, în final, NATO şi UE vor intra în această negociere uniţi, puternici şi coerenţi.

Oana Popescu este directoare a Centrului GlobalFocus – şi senior editor la FPR.

citeste totul despre: