După proteste: Promisiunea neîndeplinită a protestelor româneşti

După proteste: Promisiunea neîndeplinită a protestelor româneşti

Imagini:Ioana Moldovan, Andrei Pungovschi, Andreea Relinschi/ Documentaria.ro

În 2017, protestul anti-sistem a fost înlocuit de protestul faţă de numai o parte a sistemului. Cu sprijinul elitelor intelectuale, elitele politice româneşti au reuşit să deghizeze falia dintre câştigătorii tranziţiei şi perdanţii acesteia într-un fals conflict dintre comunism şi anti-comunism. Cum s-a ajuns aici. De Victoria Stoiciu

Ştiri pe aceeaşi temă

 

extras din dosarul După proteste, publicat în ediţia FP-România nr 54 (vara 2017)

În 2012, România părea o ţară fără speranţă. Măsurile dure de austeritate luate de guvernul Boc loviseră direct câteva milioane de români. În timp ce Europa şi America, aflate în criză, se confruntau cu un val de proteste anti-austeritate, zicala locală care spune că mămăliga nu explodează părea să se adeverească. Şi totuşi, pe neaşteptate, în ianuarie 2012 câteva mii de români au ieşit în stradă pentru a protesta împotriva unui proiect de lege care viza privatizarea sistemului de sănătate. Deşi Guvernul  Boc a renunţat curând la proiectul de lege, protestul nu s-a încheiat, transformându-se, treptat, într-o manifestaţie anti-sistem.

După cinci ani de la acele proteste, în februarie 2017, strada arată cu totul altfel – protestul anti-sistem a fost înlocuit de protestul anti-guvernamental, îndreptat împotriva unei părţi a sistemului – PSD, iar sloganul „Toate partidele sunt aceeaşi mizerie” a fost înlocuit cu „PSD, ciuma roşie”. Cum s-a ajuns aici, şi care au fost transformările suferite de protestele româneşti?

2012 sau repolitizarea politicului

Protestele din 2012 şi cele din 2013, îndreptate împotriva unor proiecte de lege ce urmăreau privatizarea sistemului de sănătate, în primul caz, şi facilitarea exploatării zăcămintelor de aur de la Roşia Montană, în cel de-al doilea caz, au reuşit să blocheze adoptarea acestor legi, dar marele lor câştig a fost altul, anume încercarea de repolitizare a spaţiului public şi a problemelor societăţii. Deşi protestele au adus în stradă grupuscule cu orientări ideologice foarte eterogene – de la naţionalişti şi neo-liberali până la ecologişti şi anti-capitalişti, opoziţia faţă de abuzurile clasei politice şi faţă de funcţionarea deficitară a democraţiei româneşti a reuşit să ţină aceste grupuri laolaltă săptămâni, chiar luni la rând.

Uniţi, salvăm toată ţara, dar şi Suntem apolitici sunt cele două fire roşii discursive ale protestelor din 2012-2013, care revelează particularităţile acestor proteste: pe de o parte, eterogenitatea ideologică, iar pe de altă parte refuzul de a se lăsa preluate într-una dintre taberele politice. Paradoxal, tocmai  auto-proclamatul lor apolitism a fost cel ce a produs o fractură a logicii politice care a marcat România de după 1989.

Apolitismul protestatarilor a fost, în acest caz, un refuz radical al premiselor în baza cărora funcţionau toate partidele româneşti, care foloseau pârghiile instituţiilor democratice pentru atingerea unor scopuri preponderent economice şi care au devenit, din acest motiv, nişte extensii bolnave ale mecanismelor pieţei.

Ce a însemnat apolitismul protestelor? Ar fi o eroare să considerăm că protestele erau apolitice, în sensulde mişcare exterioară politicii, aflată în afara sa; atunci când o mulţime protestează faşă de o lege care are drept obiect administrarea şi folosirea resurselor naturale ale ţării, suntem în faţa celui mai politic gest cu putinţă. Termenul de apolitic e, în acest caz, dovada unei confuzii etimologice care pune semnul egal între partidele politice şi politică. Apolitic însemna, de fapt, apartinic, lipsit de afiliere faţă de un partid politic.

Apolitismul protestatarilor a fost, în acest caz, un refuz radical al premiselor în baza cărora funcţionau toate partidele româneşti, care foloseau pârghiile instituţiilor democratice pentru atingerea unor scopuri preponderent economice şi care au devenit, din acest motiv, nişte extensii bolnave ale mecanismelor pieţei. Paradoxul face că, subscriind la această logică de funcţionare, partidele şi-au pierdut natura politică, transformându-se în simple excrescenţe economice rupte de corpul social şi care nu reprezintă pe nimeni, în afară de propriii lor membri şi lideri.

Pentru ca ceva să aibă un caracter politic, e necesar ca acesta să reflecte şi să reprezinte conflictele ce traversează şi divizează socialul, încercând să le găsească soluţionarea prin jocul politic. Or, în România de după 1989, ca şi în majoritatea statelor post-comuniste, contradicţiile sociale au rămas „vacante”, după cum o spunea Boris Buden – ele există, dar nu sunt percepute, nu sunt conştientizate, din cauza unei anestezii sociale ce are ca efect de-politizarea societăţii şi a politicului. Cu sprijinul elitelor intelectuale, elitele politice româneşti au reuşit să camufleze contradicţiile care traversau societatea românească, să deghizeze falia dintre câştigătorii tranziţiei şi perdanţii acesteia într-un fals conflict dintre comunism şi anti-comunism.

În loc să pună degetul pe rănile prezentului, anticomunismul   asumat de întregul establishment românesc s-a transformat într-o vânătoare de vrăjitoare, în care trecutul comunist era blamat pentru disfuncţiile prezentului. În acest fel, conflictul a fost evacuat din societate,  transformat într-o chestiune culturală, iar problemele cu care se confruntau românii au fost privatizate.

În momentul în care în 2012 strada s-a proclamat apolitică – în fapt, apartinică –, ea a  produs o ruptură cu logica politică tradiţională şi cu felul în care erau formulate problemele. Protestatarii  au pus capăt consensului post-decembrist, scoţând la iveală o parte dintre temele ascunse sub preşul tranziţiei şi post-tranziţiei. Revendicările lor specifice – renunţarea la proiectul de lege al sănătăţii şi la cel privind exploatarea Roşiei Montana – au devenit expresia unei opoziţii mai profunde şi generalizate faţă de establishment-ul politic. Toate partidele sunt aceeaşi mizerie a dezvăluit  clivajul dintre clasa politică şi restul, dintre câştigătorii tranziţiei, conectaţi în diverse moduri la aparatul politic, şi cetăţenii de rând.

Din acest punct de vedere, protestele din 2012-2013 amintesc de mişcarea Occupy şi de sloganul acestora, We are the 99%. La fel ca şi  Occupy, protestele româneşti au contrapus o majoritate exclusă unei minorităţi conducătoare, cele două aflându-se într-un conflict major legat de distribuţie – distribuţie a puterii, a privilegiilor, a resurselor. Prin relevarea acestei contradicţii fundamentale şi a problemelor ce decurgeau de aici – inegalitatea, alianţa dintre puterea politică şi capitalul privat, deposedarea cetăţenilor de bunurile comune, sărăcia –, protestele  au fost o promisiune de re-politizare, în care lucrurilor ascunse sub preş şi trecute sub tăcere mai bine de două decenii li se spunea, în sfârşit, pe nume. O promisiune, din păcate, neîndeplinită.

Retorica anti-corupţie s-a substituit pe de-a întregul retoricii anti-sistem, reducând toate clivajele din societatea românească la conflictul dintre o parte a clasei politice şi a instituţiilor statului, care sunt corupte (PSD, Guvernul), şi o altă parte, integră şi curată (DNA, preşedintele).

De la anti-sistem la anti-corupţie

În iarna lui 2017, la exact cinci ani de la protestele îndreptate împotriva acelei legi a sănătăţii, preşedintele Iohannis şi o parte a reprezentanţilor partidelor de opoziţie s-au raliat cu protestatarii, fără ca protestatarii să se opună, aşa cum s-a întâmplat în 2012, când toţi politicienii USL au fost goniţi din piaţă. Auto-proclamatul apolitism al protestatarilor fusese dat uitării, tendinţă ce devenise vizibilă încă din timpul manifestaţiilor din 2014, cu ocazia alegerilor prezidenţiale. Şi totuşi, în  mod paradoxal, deşi nu se mai pretindeau ca fiind apolitice, în 2017 protestele erau mai apolitice decât fuseseră vreodată. Încercarea de re-politizare demarată în 2012 s-a împotmolit şi s-a blocat în discursul apolitic al anti-corupţiei.

Problema protestelor din 2017 nu a fost neapărat aceea că s-au lăsat atrase în jocul partinic românesc, ci că făcând asta au subscris, implicit, la mizele şi la logica depolitizantă a acestora. Astfel, retorica anti-corupţie s-a substituit pe de-a întregul retoricii anti-sistem, reducând toate clivajele din societatea românească la conflictul dintre o parte a clasei politice şi a instituţiilor statului, care sunt corupte (PSD, Guvernul), şi o altă parte, integră şi curată (DNA, preşedintele).

În 2012 şi în 2013 problemele erau multiple şi erau enunţate răspicat: vicierea procesului legislativ şi influenţa marelui capital asupra acestuia (Nu corporaţia face legislaţia), prioritizarea greşită a politicilor publice (Vrem spitale, nu catedrale), corupţia trans-partinică (Toate partidele sunt corupte), privatizarea pe nimic a patrimoniului naţional sau industrial (Roşia Montană nu e de pomană). În acelaşi timp, în 2012 soluţiile nu erau deloc evidente, cuvântul care era la ordinea zilei fiind revoluţie, fără ca cineva să ştie exact ce presupune asta (Roşia Montană – revoluţia generaţiei noastre, Revoluţia începe cu Roşia Montană).

În 2017, din contra, soluţia era evidentă, unică şi simplă – DNA, să vă vină să vă ia, dar problemele structurale ale societăţii nu mai erau de fel atât de numeroase şi nici atât de complexe ca în 2012, fiind reduse la corupţie şi la moştenirea comunistă (PSD, ciuma roşie). Prin mesajele şi revendicările lor, protestele din 2017 nu au făcut decât să întărească acel discurs românesc post-decembrist, care a evacuat din spaţiul public nenumărate probleme ale societăţii, depolitizându-l.

Lucrul cel mai deştept pe care îl poate face puterea atunci când este contestată este să încerce să încorporeze, să asimileze încercarea de rezistenţă, golind-o astfel de forţă şi transformând-o într-o reîntărire a status quo-ului.

Cum s-a ajuns aici?

Explicaţia pentru promisiunea neîndeplinită a protestelor româneşti trebuie căutată în anii ‘90, când noţiunea de bună guvernanţă, promovată de Fondul Monetar Internaţional şi Banca Mondială, şi preluată rapid de elitele intelectuale şi politice româneşti, şi-a început ascensiunea. Teoria bunei guvernanţe pune semnul egalităţii între performanţa actului de guvernare şi calitatea managementului – guvernarea e un act pur administrativ, care trebuie să fie caracterizat prin eficienţă, responsabilitate şi integritate. Problemele cu care se confruntă societatea sunt înţelese, din această perspectivă, ca fiind strict rezultatul unor decizii eronate ale clasei politice şi ale incapacităţii acesteia de a acţiona responsabil.

Corupţia decidenţilor  devine astfel mega-explicaţia pentru toate eşecurile româneşti. Rolul României în economia globală, procesul de masivă deindustrializare, care a dus la şomaj pe scară largă şi la pauperizare, dependenţa ţării de capitalul străin sunt incluse doar marginal în analiza operată de instituţiile internaţionale şi preluată rapid de către organizaţiile non-guvernamentale, mass-media şi alţi actori locali. Principiile bunei guvernanţe, între care anticorupţia are un rol predilect, devin paradigma dominantă în care e gândită şi înţeleasă societatea, un soi de Weltanschauung, de simţ comun, fapt vizibil de altfel în ierarhia problemelor percepute de români, unde corupţia se află pe primele locuri, şi în preferinţa opiniei publice pentru o guvernare tehnocrată, ca expresie pură a bunei guvernanţe.

Astfel, prin eludarea problemelor cu care se confruntă societatea românească şi mai ales a cauzelor acestora, buna guvernanţă vine să completeze cu succes demersul de de-politizare al discursului anti-comunist. Anti-comunismul externalizează cauzele problemelor, transferându-le într-un trecut ale cărui tare le suportăm în prezent; în mod similar, şi anti-corupţia le externalizează, negând caracterul  structural al problemelor şi reducându-le la  comportamentul greşit şi iresponsabil al actorilor politici. Un simplu epifenomen – corupţia, este tratat drept cauza primă a tuturor problemelor, ignorându-se astfel complicitatea dintre capitalul privat şi stat, care e departe de a fi un accident sau un excepţionalism românesc. Rezultatul este disimularea caracterului politic al relaţiillor economice şi sociale, percepute ca fiind naturale, o stare de fapt, în timp ce politica este demonizată.

Supremaţia intelectuală şi mediatică a promotorilor bunei guvernanţe – de la think-tank-uri până la formatori de opinie şi intelectuali publici – este un element cheie în înţelegerea parcursului  sinuos al protestelor româneşti şi a eşuării – posibil doar momentane – a acestora în naraţiunea anti-corupţiei. Lucrul cel mai deştept pe care îl poate face puterea atunci când este contestată este să încerce să încorporeze, să asimileze încercarea de rezistenţă, golind-o astfel de forţă şi transformând-o într-o reîntărire a status quo-ului. Exact asta s-a întâmplat cu protestele româneşti, care au pornit ca o contestare radicală în ianuarie 2012 şi au sfârşit ca o variaţie a discursului hegemonic al anti-corupţiei în februarie 2017.

Energia civică şi mizele protestelor au fost  rapid, în intervalul a doar câţiva ani, confiscate de naraţiunea anti-corupţiei şi formulate în termenii acesteia. Nemulţumirea cetăţenilor, ce nu a mai putut fi ignorată o dată cu ieşirea lor în stradă şi regăsirea unor forme puţin explorate până atunci de participare democratică, a fost rapid tradusă în terminologia convenţională a bunei guvernanţe şi a anti-comunismului... În acest fel, potenţialul transformator al protestelor nu a fost pur şi simplu diminuat, ci cvasi-anulat, întrucât determină protestatarii să caute soluţii în interiorul aceluiaşi cadru analitic, care perpetuează problemele aflate la originea nemulţumirii lor.

Ar fi însă o greşeală să credem că spiritul contestatar şi revolta radicală au dispărut definitiv. Ele continuă să existe, dar sunt marginalizate de discursul dominant al anti-corupţiei şi de promotorii acestuia. Dar o greşeală şi mai mare ar fi să considerăm starea actuală ca reprezentând deznodământul final. Zarurile sunt departe de a fi aruncate, iar istoria protestelor româneşti – şi nu numai – se scrie în continuare. Atunci când, după o vreme, toate răspunsurile  primite sunt greşite şi toate soluţiile sunt proaste, realizarea faptului că întrebarea însăşi era eronată devine foarte probabilă. 

Victoria Stoiciu este coordonatoare de proiecte la Fundaţia Friedrich Ebert. }n prezent, urmează un doctorat la Facultatea de Studii Europene a Universităţii Babeş Bolyai, cu o teză despre mişcările sociale.

citeste totul despre: