Venitul de bază din perspectiva Estului

Dezbaterea tot mai insistentă în Europa despre posibilitatea instituirii unui venit de bază necondiţionat de muncă sau sărăcie ignoră diferenţele mari dintre ţările continentului.

Ideea unui venit de bază oferit necondiţionat oricărui cetăţean suscită dezbateri tot mai numeroase de câţiva ani încoace, în ciuda sau poate tocmai în virtutea crizei datoriilor suverane. În Elveţia, de pildă, a fost iniţiat recent un referendum de iniţiativă populară privitor la propunerea de a se institui o alocaţie universală de 2500 de franci elveţieni (aproximativ 2000 de euro). Propunerea a reuşit să strângă cele 100 000 de semnături de care avea nevoie pentru declanşarea unei consultări populare la nivel federal. Votul va avea loc după o perioadă de dezbatere de doi ani.

Dar ideea este vehiculată în multe cercuri europene din Germania, Franţa şamd. În Germania, de exemplu, membrii asociaţiei „Kölner Initiative Grundeinkommen“ militează încă din 2007 pentru instituirea unui venit acordat indiferent de nivelul de trai şi fără obligaţia de a munci. Ideea nu este deloc nouă, dar ea este astăzi resuscitată poate din cauza unui sentiment tot mai acut de nesiguranţă al multor cetăţeni din ţările europene.

Este important să spunem că nu neapărat sărăcia inspiră aceste idei, ci mai curând instabilitatea sau teama de a pierde o relativă stabilitate în ţări altfel destul de prospere. Ideea poartă cu sine ca presupoziţie nerostită şi neanalizată şi o mare încredere în resursa umană. Partizanii acestei propuneri argumentează, de regulă, că un venit necondiţionat oferă fiecăruia posibilitatea de a-şi investi talentul şi competenţele după cum crede că este mai bine. În locul asimilărilor forţate, societatea va putea beneficia de mai multă liberă iniţiativă şi angajament personal. În fine un argument care explică de ce tocmai astăzi asistăm la resuscitarea ideii este acela că venitul de bază ar întări demnitatea persoanei în relaţia sa cu statul şi cu pieţele financiare.

S-au făcut destule observaţii critice cât se poate de îndreptăţite privitoare mai ales la imposibilitatea de finanţare a unui asemenea sistem şi mai ales la atrofierea competiţiei sociale cu toate urmările sale negative. Dar au fost de cele mai multe ori neglijate două aspecte. Unul se referă la imaginea edulcorată asupra resursei umane şi care pare de două ori mai îndoielnică aici în estul şi sudul Europei. Presupunerea că oamenii sunt în egală măsură dotaţi cu talent şi inteligenţă şi că numai inegalitatea economică îi împiedică să-şi manifeste creativitatea este o iluzie de sursă iluministă, care continuă, în ciuda tuturor evidenţelor, să facă carieră. Ca reverie a unor intelectuali şi artişti care constată, pe bună dreptate, că sunt personal nedreptăţiţi prin comparaţie cu zeloţii muncii oarbe în scopul pur al profitului, ideea aceasta este de înţeles. Dar ca filozofie politică ea conţine prea multe presupoziţii fanteziste şi uşor de combătut.

În fine pentru dezbaterea politică din Europa actuală mult mai interesant este un alt aspect. Partizanii venitului necondiţionat susţin şi faptul că democraţia şi solidaritatea în Europa ar fi în chipul acesta revigorată. Or, lucrurile par să stea exact invers.

Dacă s-ar institui un venit necondiţionat de 2000 de euro, aşa cum sună propunerea elveţiană, aproape nimeni nu ar mai munci în România, cel puţin câţiva ani buni, căci salariile care depăşesc acest nivel sunt foarte puţine. Dar să admitem că Elveţia care nici nu face parte din UE are un standard mai ridicat şi să coborâm nivelul alocaţiei universale la 1000 de euro pe lună. În acest caz probabil 85% din salariaţii de astăzi ar încheia orice contract de muncă.

Partizanii acestui sistem ar putea obiecta, pe bună dreptate, că nivelul venitului de bază ar trebui corelat cu nivelul general al economiei şi că el ar diferi de la ţară la ţară. Aşa este, dar tocmai aici se află problema. Prin instituirea la nivel european (după cum sună unele petiţii) a unei asemenea alocaţii diferite de la ţară la ţară şi cu totul contrastante între Est şi Vest sau între Nord şi Sud, rezultatul ar fi o revigorare subită a cetăţeniei naţionale în forma ei actuală.

Dacă s-ar institui un venit necondiţionat de 2000 de euro, aşa cum sună propunerea elveţiană, aproape nimeni nu ar mai munci în România, cel puţin câţiva ani buni

Partizanii alocaţiei universale au pierdut din vedere acţiunea colaterală a unui asemenea sistem care întăreşte frontierele naţionale cu baricade mai puternice decât orice acţiune poliţienească. Posesorii unei alocaţii consistente într-o ţară prosperă vor face ca regulile dobândirii cetăţeniei să fie extrem de restrictive, căci migraţia ar pune în pericol întregul sistem. În plus migraţia sau turismul pentru asistenţă socială ar fi în chipul acesta stopat pe deplin.

Aşa cum au arătat iniţiatorii campaniei, instituirea unei alocaţii universale ar sista complet orice altă formă de asistenţă socială care s-ar vădi inutilă. Întregul sistem ar fi însă legat strâns de cetăţenie căci altfel nu ar putea fi aplicat. Dar niciun nou venit nu ar mai putea beneficia de nicio formă de ajutor social. Admiţând, de dragul discuţiei, că sistemul ar funcţiona, ţările prospere din Europa ar începe să semene cu statele petroliere în care muncesc numai străinii, în condiţii vădit discriminatorii.

Iată aşadar că alocaţia universală nu numai că nu ar contribui la coeziunea europeană, ci dimpotrivă ar însemna un recul în epoca în care cetăţenia unui stat naţional era o demnitate extrem de preţioasă şi o formă de favoare a destinului.

Autorul acestui articol este Horaţiu Pepine.

Textul a fost publicat pentru prima oară pe dw.de.