Unirea cu Republica Moldova - ersatz de proiect de ţară

Într-o apariţie recentă la TVR Traian Băsescu a articulat cu subiect şi predicat faptul că proiectul naţional al României ar trebui să fie unirea cu Republica Moldova.

Într-o apariţie recentă la TVR Traian Băsescu a articulat cu subiect şi predicat faptul că proiectul naţional al României ar trebui să fie unirea cu Republica Moldova:

Uitaţi-vă la cele două Germanii, cât au putut fi ţinute separat ? Până la un punct. România a avut un proiect fundamental de ţară – intrarea în NATO. A avut un al doilea proiect fundamental de ţară – intrarea în UE. Eu cred că al treilea proiect fundamental trebuie să fie unirea cu Republica Moldova.

Unirea sau re-unificarea cu Republica Moldova nu reprezintă un proiect de ţară viabil pe termen mediu şi lung, iar pe termen scurt reprezintă o ambiţie politică periculoasă şi anacronică.

Proiectul de ţară este o denumire „populară” pentru o strategie naţională a unui stat ce implică o serie de obiective interne şi de politică internaţională. Un proiect de ţară este deobicei asociat unei strategii de dezvoltare politice, economice şi sociale al unui stat. Pe lângă obiectivele de politică internă, un proiect de ţară vizează şi o serie de obiective ale statului respectiv în raport cu sistemul internaţional, care pot varia de la simpla conservare a acestuia ca unitate politică suverană şi independentă până la obiective mai ambiţioase – transformarea în putere regională sau chiar în hegemon regional. În general acest ultim aspect al „proiectului de ţară” cade sub incidenţa marii strategii naţionale – grand strategy.

Preşedintele Băsescu a identificat corect faptul că după 1989 proiectul de ţară al României a fost integrarea euro-atlantică. Acest proiect a fost posibil datorită unui consens al elitei politice la începutul anilor 90 generat cu ajutorul „procesului de la Snagov”. Expertiza tehnică din spatele acestui proiect de ţară a fost asigurată de experţii Institutului de Economie Mondială şi ai Băncii Naţionale. Însă acest proiect de ţară a fost incomplet pus  în practică – nu a formulat o strategie post-aderare la UE  – iar consensul politic care l-a susţinut a dispărut la puţin timp după îndeplinirea obiectivelor asumate.

Unirea cu Republica Moldova este un surogat de proiect naţional – un nechezol servit într-un mod lipsit de imaginaţie şi populist unei opinii publice care încă rezonează la sloganuri naţionaliste. Unirea cu Republica Moldova reprezintă un obiectiv anacronic, de secol XIX şi XX, care nu ia în considerare realităţile româneşti şi le ignoră pe cele din Republica Moldova. Nu reprezintă o viziune de dezvoltare sau de politică externă fiabilă şi riscă să sporească animozităţile cu Ucraina şi Rusia. Sloganul unirii cu Republica Moldova ignoră realităţile sociale, culturale şi economice din această ţară şi nu ia în considerare aspiraţiile cetăţenilor moldoveni sau ale elitei politice de la Chişinău, care în cazul „re-unificării” ar fi transformată într-o elite provincială de „baroni locali”. Acest pseudo-proiect naţional alimentează propaganda Rusiei în Republica Moldova cu privire la „imperialismul românesc” şi decredibilizează politica externă a României în raport cu aliaţii occidentali. Cât de credibil poţi să fii în Europa Unită atât timp cât plănuieşti dispariţia unui stat a cărei suveranitate şi independenţă ai recunoscut-o în primă instanţă acum 20 de ani?

Mai grav însă acest „proiect de ţară” îndepărtează atenţia de la nevoia de a articula o strategie de dezvoltare post-aderare la UE şi un proiect strategic al României în cadrul NATO, care să fie acceptat de întreaga clasă politică. În raport cu Republica Moldova „idealul unirii” umbreşte o serie întreagă de priorităţi strategice: soluţionarea conflictului din Transnistria, reintegrarea politică şi administrativă a regiunii separatiste, retragerea trupelor ruseşti de „menţinere a păcii” de pe teritoriul moldovean, diminuarea influenţei politice ruseşti la Chişinău şi o prezenţă economică românească semnificativă.

Dacă adepţii unirii vor într-adevăr să formuleze o „strategie câştigătoare” care să conducă în timp la unificare celor două state româneşti trebui să urmeze dictonul lui Léon Gambetta–  Y penser toujours, n’en parler jamais – clamarea publică a unirii cu Republica Moldova nu le ajută cu nimic cauza, mai mult oferă muniţie retorică adversarilor acestui „ideal”. În plus România trebuie să fie o alternativă atrăgătoare şi un model pentru Republica Moldova – fapt ce presupune formularea unui „proiect de ţară” de succes, care să fie un şi un punct de reper pentru cetăţenii Republicii Moldova. Mai mult România ar trebuie să-şi sporească gradual prezenţa economică dincolo de Prut, să asiste autorităţile de la Chişinău să creeze instituţii democratice şi să sprijine societatea civilă din Republica Moldova.

Text semnat de George Vişan

Articol apărut şi pe civitaspolitics.org