UE e UE sau nu e
0
După două luni de amînări, Uniunea Europeană s-a hotărît: decizia se amînă! Adevărul e că timp ar mai fi. Sudul şi Estul Europei nu sînt, încă, în totalitate distruse.
Pe 23 aprilie, Cancelarul german Merkel a anunţat glacial că întrunirea liderilor UE din seara aceleiaşi zile nu va pune la punct un plan final de ajutor. Muribundul trebuie să îşi omoare timpul, iar epidemia poate parca. Neîndoios, naţiuni întubate ca Italia şi Spania pot conta pe o soluţie, dar solidaritatea spontană cere răbdare. Oricum - a precizat Merkel - ajutorul nu va veni pe gratis. Tocmai de asta e nevoie de timp: părţile negociază preţul ajutorului gratuit.
În 6 ore de Covideo-conferinţă, liderii UE au fixat mai bine ce, cum şi cînd nu vor rezolva împreună. La sfîrşit, a fost scos la vedere ajutorul prin mijloacele bugetului UE - o construcţie infinită care se compune din întîrzieri, excepţii şi diminuare la aplicare. Plus un Fond de Reconstrucţie care arată splendid pe dianfară şi e nelocuit pe dinăuntru. Sîntem în faţa aceleiaşi tehnici folosite în cazul Planului Junker, mamutul prezentat în noiembrie şi îngropat în decembrie 2014. Masa acestor coloane numerice de fum e o iluzie înghiţită de ziarişti creduli şi mutată în titluri entuziaste. Trilioanele anunţate de Ursula von der Leyen sînt exhibiţionism contabil. Toate astea, pentru statele zonei euro. Estul nu există pe hartă.
Cunoscînd obiceiurile casei, Spania, Franţa şi Italia au repetat că vor bani în mînă, nu dreptul de a şi-o tăia, îndatorîndu-se şi mai mult. Răspuns: vom discuta! Cînd? Pînă la vară - a plusat optimist prim-ministrul olandez Rutte. Pînă atunci, şansele unui ajutor onest şi masiv scad, în fiecare zi, cu 100%. Germania a cîştigat bătălia sordidă din spatele cifrelor.
Aşa a reuşit UE să lămurească două lucruri fundamentale. Mai întîi: cum anume se iau coarnele de taur. Apoi, nu mai puţin fascinant, cum plănuieşte UE să se autodistrugă.
Spectacolul are ceva pervers şi binemeritat. Uniunea Europeană se apropie pofticios de consecinţele propriiilor erori. Cine crede că problema e lentoarea unui sistem care răspunde prin multiplicarea conclavurilor dar e bine intenţionat, face tot posibilul să nu înţeleagă. E mult mai grav. Uniunea Europeană e prinsă pînă peste cap cu demonstraţia propriei inexistenţe.
Naţiunile Europei trec prin cea mai grea încercare a ultimilor 75 de ani. Destinul unei generaţii întregi poate dispărea din propunerile decente ale viitorului. La un loc, aceste nefericiri suprapuse cer un singur lucru: proba existenţei UE. Sîntem în momentul în care UE trebuia să facă pasul de la faza de proiect permanent la realitatea faptului împlinit.
Rezultatul e şocant. Clădirea prezentată de arhitect drept adăpost comun e un hotel de 5 stele pentru 1 locatar. Potlogăria e atît de groasă încît i-a permis lui Emmanuel Macron să îmbrace repede o vestă galbenă şi să rostească adevărul: anumite state productive fac profit pe baza regulilor UE, exportînd în state mai puţin productive; dacă lăsm această parte a Europei să cadă, întreaga Europă va cădea. Nu e nevoie de traducere în Germană. Nici de snoava cu germanul muncitor care trebuie să salveze italianul indolent nu mai e nevoie.
Bănuieli vechi stau la coadă şi îşi primesc adeverinţa. Uniunea Europeană nu e o Uniune ci un mecanism gîndit în beneficiul şi pentru nevoile statului german şi ale asociaţilor. Asta demonstrează UE, acum, din toate articulaţiile. Marele mister pe care existenţa afişată a UE l-a ascuns şi nu-l mai poate dosi e propria inexistenţă.
Istoria acestei fraude poate fi scrisă încă de azi.
Cîndva, între decembrie 2019 şi februarie 2020, Europa a fost atinsă de un virus scăpat din China, cu sau fără aprobarea Secretatului Genral Xi. În următoarele săptămîni, epidemia a contaminat lumea, cu o viteză de neconceput pentru Organizaţia Mondială a Sănătăţii. Dealtfel, prima victimă a virusului a fost mitul marilor instituţii internaţionale, cu precădere herghelia dubioasă din dotarea ONU. Condusă de un fost membru al gherilelor marxiste etiopiene, promovat de China şi admirator declarat al lui Robert Mugabe, Organizaţia Mondială a Sănătăţii a căzut prima. Pe 14 ianuarie, OMS repeta mesajul trimis de stăpînul chinez: virusul are cu totul alte treburi decît transmiterea la om la om. După două săptămîni, acelaşi vizionar etiopian anunţa că oricine poate vizita China şi că restricţiile nu au sens. Pe 9 martie, OMS revenea cu precizarea că nu există pandemie. Putem trăi liniştiţi: moartea lucrează de acasă şi n-are spor.
În paralel, guvernele europene au făcut toate erorile posibile, încurajînd mitinguri, meciuri şi alte buluciri de masă. Cînd morgile s-au umplut, guvernele au virat brusc, au stins economiile, au suprimat viaţa publică, inclusiv educaţia, şi au ferecat societăţile într-un iglu cu vedere la ospiciu. Apoi, au deschis conductele cu bani. Primul asalt a fost blocat dar valul doi al epidemiei e aproape inevitabil. La fel, catastrofa economică. Nota de plată e incalculabilă.
Cîţiva naivi au sugerat că statul chinez e bun de plată. Ignoranţa bate măr umorul acestei gogomănii. China e în postura clientului care sparge vesela şi asasinează bucătarii, după care se aşază calm la masă, ştiind că are patronii restaurantului în buzunar şi zero de plătit. Dimpotrivă, ajutată de paralizia egoist-birocratică a europenilor, China va putea cumpăra, la bucată, în cîştig, state abandonate ca Italia. UE vinde ieftin.
Epidemia Corona a promovat în salturi: de la bandit local, la strangulator naţional, la killer de civilizaţii. Totul atîrnă de un fir de aţă. Recesiunea anunţă depresia economică iar depresia are un obicei sinistru: face saltul în politică.
Ştim asta din experienţele terminale ce au urmat depresiei, în Germania şi Rusia secolului XX. UE ar fi trebuit să înţeleagă prima ce scenariu se coace. Prin statut, o organizaţie care susţine neîncetat că e garantor al modelului democratic nu avea cum să rateze înţelesul evenimentelor pe care le trăm. Dar asta numai dacă fişa instituţiei e reală.
Prăbuşirea economiilor şi panica socială invită la treabă demagogi cinici. Ei înţeleg, alintă şi speculează, primii, psihologia disperării de masă. În 1917 şi 1939, după prăbuşirea ordinii economice şi morale europene, Rusia şi Germania au fost înghiţie pe nerăsuflate de dictatori eficienţi şi articulaţi. Excepţia au fost Statele Unite dar numai pentru a confirma preţul cumplit al depresiilor economice netratate.
Marea depresie americană a anilor ’30 a avut parte, în Roosevelt, de un meşter paşnic dar depăşit. În ciuda legendelor contrare, New Deal a eşuat. Socializarea economiei a subţiat întrucîtva şi a prelungit considerabil pacostea. Salvarea a fost adusă de cel mai mare stimul economic vreodată lansat: al doilea război mondial. La sfîrşit, în 1945, America era hegemon global şi stăpîn al unei economii fără rival.
Dar, cu Europa şi Asia în ruine, Statele Unite au înţeles că viitorul va fi comunist la Roma, Tokyo, Frankfurt şi, desigur, la Paris. A urmat singura excepţie cunoscută de la regula sinuciderii prin depresie economică cu revoluţie politică la cap de armă: Planul Marshall. Un export colosal, necondiţionat şi nereturnabil de bani şi capital american. Exact ce nu poate, acum, Uniunea Europeană. Căci reapariţia UE în postură reală şi raţională presupune abandonarea definiţiei structurale nemărturisite de la baza proiectului. Adică imposibilul.
Amînările şi discuţiile savant-neconcludente cu care operează UE nu sînt accidentale. Ele vin din nevoia de a păstra UE în parametrii de funcţionare obişnuiţi. Oferind ajutoare îngropate în Bugetul Uniunii şi cerînd timp pentru confecţionarea unei soluţii care îi conservă ţevăria ascunsă, UE evită să se înscrie în logica naturală a unei Uniuni. Asta, deşi soluţia reală e vizibilă şi nu mai are nevoie de reclamă.
Săptămîmna trecută, civic-lucifericul Geroge Soros a dovedit că nu e doar un utopist îndîrjit ci şi un om de afaceri lucid. Soros a propus aşa numitele bonduri eterne - obligaţiuni emise de UE cu termen de plată imediat după sfîrşitul timpurilor. Bani care adună bani şi au scadenţa niciodată. Ideea lui Jamers Soros Bond e simplă şi clară: o parte a UE recunoaşte cealaltă parte a UE, ca membru egal al aceleiaşi Uniuni, şi o salvează prin orice mijloace. În acest caz, prin bani noi, inexistenţi, imaginari sau falşi dar validaţi prin voinţă comună.
Asta presupune, însă, ca Germania să accepte o schimbare esenţială. Şi anume: o Uniune care nu funcţionează ca mecanism de monetizare a dominaţiei germane. Cu alte cuvinte, Satele Unite ale Europei, în care Berlinul are, în raport cu Napoli, obligaţiile pe care Washingtonul le are faţă de Detroit iar Bucureştiul ar trebui să le aibă faţă de Vaslui.
Aşa ceva nu există în realitate, deşi a fost mereu cîntat şi romantizat în basmele oficiale ale UE. Dealtfel, Articolul 123 al Tratatului de Funcţionare UE interzice în mod explicit acest tip de relaţii. UE e, prin propria Constituţie, un extractor de valoare în beneficiu german. Un racket istoric. Ori de cîte ori invocă Art. 123 şi adaogă că modificarea lui cere un referendum, Cancelarul Merkel nu face decît să reamintească revizioniştilor care e regula ascunsă de la baza UE.
Coronavirus a dat la o parte cortina şi a expus adevărul. UE tebuie să pună capăt jocului care face din existenţa sa actuală un mijloc de a ascunde inexistenţa de facto. Rezumînd, UE e UE sau nu e.
Rezistenţa germană la închegarea oricărei Europe pe care nu o domină e o fixaţie care nu s-a urnit decît gonită de catastrofe. Ar fi prea mult să plătim, încă o odată, păcatele şi consumaţia germană.
Se încarcă comentariile...
