Faptul că ţările europene trăiesc un aflux masiv de imigranţi musulmani, care obţin cetăţenia şi oficial se pot numi francezi, italieni, elveţieni, spanioli etc. creează o frustrare identitară în rândul băştinaşilor. În replică, aceştia din urmă regăsesc în procesul de regionalizare un refugiu şi o formă de conservare identitară şi culturală. Logica e următoarea: nou-veniţii pot obţine naţionalitatea, însă nu pot obţine etnia. Un algerian poate deveni francez, prin cetăţenie, însă niciodată nu va deveni breton sau burgund; un turc poate deveni german, însă nu va deveni bavarez sau saxon. În aşa mod, migraţionismul şi globalizarea devin un catalizator al regionalismului şi revendicării identitare. Revenirea la identitatea regională este însoţită de revenirea la specificitatea lingvistică. În Franţa, unde există numeroase limbi vorbite de cetăţenii francezi, la tendinţa de folosire a limbilor tradiţionale aderă chiar şi reprezentanţi ai generaţiei de tineri, inclusiv din zonele urbane, care îşi revendică dreptul la „diglosie” (vorbire populară), prin care îşi demonstrează apartenenţa la un grup etnic tradiţional francez. 

Cât priveşte efectele colaterale ale globalizării, observăm că în ultimii ani procesului de globalizare i se propune drept alternativă diametral opusă procesul de “glocalizare”, adică de dezvoltare a identităţilor regionale/locale. Inclusiv din acest motiv tot mai multe entităţi etno-culturale şi lingvistice din Europa râvnesc la obţinerea statutului de autonomie, sau pretind chiar să devină regiuni independente, practic state separate, care să le ofere mai mult confort în plan identitar. Există deja unele scenarii de fragmentare a Europei, care au fost conturate şi pe hartă. Aceste scenarii, astăzi, pot fi privite ca o viziune utopică sau teribilistă, însă, mâine, ar putea deveni o realitate factologică, cel puţin parţial.

Hărţiile viitoarei Europe frangmentate

Iată, în continuare, una din hărţile-proiect a „Europei de mâine”, în care ţările europene sunt fragmentate în zeci şi zeci de regiuni etno-culturale autonome sau independente; sunt 73 de regiuni, care reflectă tot atâtea entităţi etno-culturale şi lingvistice (proiectul e inspirat din harta Asambleei Regiunilor Europene). Deşi e o viziune aproximativă asupra realităţii în plan identitar, ea totuşi reprezintă o parte esenţială a revendicărilor existente. Potrivit autorilor acestei hărţi-proiect, Kosovo a creat precedentul formării unor asemenea structuri independente pe întreg teritoriul Europei

Harta-proiect a „Europei regiunilor”, elaborată în baza materialelor Mesei Rotunde a Ligii Jurnalismului Conservator cu genericul „Regiunile unite ale Europei: Kosovo ca înaintaş în procesul de glocalizare europeană” (13 marte 2008); proiectul hărţii a fost coordonat cu harta Asambleei Regiunilor Europene.

Click pe imagine pentru a o mări

În relaţie directă cu aceste scenarii de fragmentare a Europei se află numele filosofului de origine austriacă Leopold Kohr; numele lui Kohr nu este foarte cunoscut, însă se pare că ideile lui vor primi în viitor aprecierea pe care o merită. Kohr a pornit de la o altă paradigmă decât cea identitară în formularea tezelor sale, însă concluzia finală practic coincide: el fost un susţinător consecvent al ideii că dimensiunile mari ale statelor reprezintă un rău şi pentru economie, şi pentru societate. În 1957, în plin avânt civilizaţional, când omenirea se gândea la modul serios să exploreze cosmosul şi să creeze un guvern mondial, Kohr publică lucrarea „Căderea Naţiunilor” („The Breakdown of Nations”), în care venise cu o teză contrarie, că statele mici, naţiunile mici şi economiile mici sunt mai paşnice, mai prospere şi mai creative decât statele masive şi superputerile. Potrivit lui Kohr, soluţia pentru problemele globale este nu mai multă unitate şi creştere, ci mai multă diviziune; lumea trebuie să fie fragmentată în mai multe state mici, ale căror economii vor fi mult mai flexibile, totodată ele vor fi mai puţin capabile să poarte războaie din cauza responsabilităţii mai înalte a liderilor faţă de cetăţeni.

Ideile lui Kohr au fost proiectate în diverse scenarii de hărţi geopolitice şi au servit drept fundament teoretic pentru mişcările verzilor, ale descentraliştilor şi regionaliştilor, ale anti-globaliştilor, au influenţat profund o suită de gânditori şi economişti celebri, cum ar fi Ernst F. Schumacher, care a promovat idei smilare în economie. La o anumită etapă ideile lui Kohr s-au intersectat şi cu viziunile arhitecţilor Uniunii Europene a regiunilor. Dintre aceştia făcea parte şi cunoscutul magnat al berii din Olanda, Freddy Heineken; Heineken a promovat ideea creării Statelor Unite ale Europei, însă în viziunea lui ţările europene urmau să se fragmentize în câteva zeci de stătuleţe (prin regionalizare), cu o populaţie de 5-10 mln., deoarece statele monoetnice sunt mult mai funcţionale (vezi imaginea ce urmează). El aducea exemplul Statelor Unite ale Americii, unde datoriă existenţei sistemului de state federale e posibilă menţinerea şi progresul SUA.

Heinekens_Europe

Proiectul hărţii Statelor Unite ale Europei, în viziunea lui Freddy Heineken, inspirat din tezele lui Leopold Kohr

Rămâne de văzut cât de curând tendinţele separatiste din Europa vor trece de la faza de revendicare la cea de realizare. Depinde de turaţia proceselor migraţioniste pe continent, al căror impact final e greu de prognozat; pe o parte afluxul musulmanilor va cataliza „glocalizarea”, despre care am pomenit mai sus, pe de altă parte, prezenţa tot mai sufocantă a musulmanilor duce la ascensiunea ideologiei ultranaţionaliste în Europa, ideologie care, în anumite condiţii, ar putea salva pentru o vreme statele-naţiuni.

Noile naţiuni şi simbolurile lor

Cu privire la tendinţele secesioniste şi a fragmentării statelor, este important de remarcat că fenomenul e valabil în plan global. Să vedem factologia. În 1950, Organizaţia Naţiunilor Unite avea 50 de ţări-membre; astăzi, numărul lor depăşeşte cifra de 190. Nu doar mai multe ţări au aderat la ONU, ci mai multe ţări au apărut între timp. Şi acest trend nu încetează, ci se accentuează. Dacă din 1900 până în 1950 pe glob îşi făceau apariţia în medie 1,2 ţări noi pe an; din 1950 până în 1990 - 2,2 ţări noi; atunci tendinţa din 1990 şi până în prezent este de circa 3 ţări noi create anual (!). În 1991 a fost creată Organizaţia Naţiunilor şi Popoarelor Nereprezentate (Unrepresented Nations and Peoples Organization, UNPO), al cărei scop este protejarea drepturilor şi promovarea intereselor populaţiilor indigene, a minorităţilor entice care locuiesc pe teritorii ocupate sau disputate. Dacă la data fondării, în 1991, UNPO avea 15 membri, în 2011 organizaţia întrunea deja circa 50 de membri.

James Minahan, care s-a ocupat de editarea “Enciclopediei naţiunilor lipsite de stat: grupurile etnice şi naţionale din întreaga lume” (“Encyclopedia of the Stateless Nations: Ethnic and National Groups Around the World), a enumerat peste 300 de populaţii etnice care formal au dreptul de a revendica crearea propriului stat. Marea majoritate a acestor populaţii ocupă un teritoriu distinct, îşi dezvoltă propriii markeri identitari, propria simbolistică ideologică şi politică, încearcă să creeze frontiere administrative sau neconvenţionale prin care să se separe de celelalte grupuri etno-culturale; multe dintre aceste grupuri identitare îşi afişează propriile drapele în perimetrul teritoriului populat compact. O, aceşti markeri sunt o formă de erzaţ independenţă.

Cercetătorul francez, Michel Pastoureau, studiind rolul emblemelor, stemelor şi drapelelor în formarea ideii de naţiune, remarcă importanţa identificatorie şi de afirmare a acestor markeri pentru minorităţile etnice, ajungându-se azi, ca şi pe vremuri, la confruntări identitare simbolice în acest sens. Pastoureau menţionează: „Exemplele contemporane sunt numeroase şi adeseori dureroase: drapelul corsican contra drapelului francez, drapelul cecen contra drapelului rus, drapelul tibetan contra drapelului chinez, drapelul basc contra drapelelor mai multor state. Aceste drapele ale popoarelor ce nu şi-au cucerit independenţa statală fac trimitere mai mult decât oricare altele la ideea de naţiune [în sens de „naţiune-etnie – n.n.”]”.

Civilizaţii, identităţi şi religie

Nu ar trebui deci să ne mire că, aşa cum arată studiile de specialitate, în a doua jumătate a secolului XX conflictele din cadrul statelor au devenit dominante ca incidenţă. Practic, o treime din ţările lumii au avut experienţa unor conflicte civile. Majoritatea acestor conflicte s-au produs din cauza clivajelor etnice. În consecinţă, existenţa unor diviziuni etnice reprezintă unul din principalii indicatori în prognozarea conflictelor la nivel de state. Aşa procese ca polarizarea şi fragmentarea socială sunt în relaţie directă cu geneza conflictelor civile, şi aceste conflicte pot fi cu uşurinţă instrumentate. În secolul XXI, care va fi unul al revendicărilor identitare, suma acestor conflicte interne va creşte semnificativ. Pe acest fundal, al numeroaselor revendicări etno-culturale ale unor popoare ce se regăsesc în cadrul aceloraşi frontiere, putem înclina să-i acordăm dreptate lui Thierry Camous, care, în alternativă termenului huntingtonian de „şoc al civilizaţiilor” (sau „ciocnire a civilizaţiilor”), îl propune ca fiind mai oportun pe cel de „şoc al identităţilor”. Un şoc conflictogen, a cărui matrice sunt, aşa cum am văzut, „identităţile, comunitarismele şi exaltarea diferenţelor culturale sau fizice”.

Apropo, un critic al teoriei lui Samuel Huntington (însă dintr-o altă perspectivă decât Camous) este şi economistul indian Amartya Sen, Laureat al Premiului Nobel pentru Economie. În cartea sa “Identitatea şi Violenţa: Iluzia Destinului” (“Identity and Violence: The Illusion of Destiny”), Sen susţine că împărţirea lumii în “civilizaţia occidentală”, “civilizaţia islamică”, “civilizaţia hindusă”, “civilizaţia buddhistă” etc. este incorectă, deoarece în interiorul acestor “civilizaţii” există diferenţieri deosebit de variate, pe diferite dimensiuni: rasiale, etnice, de clasă, regionale, de limbaj, de gen, de confesiune, de ideologie ş.a.m.d. De aceea, a împărţi omenirea în câteva “civilizaţii religioase” reprezintă o privire reducţionistă şi încorsetată asupra realităţilor, care sunt mult mai complexe; împărţirea simplistă a lumii “miniaturizează” umanitatea şi reprezintă una din căile care duc spre distanţare, gândire stereotipă, ură şi violenţă. Intenţia lui Sen este promovarea idealului amiciţiei între identităţi, după următoarea logică: odată ce fiecare dintre noi are o multitudine de identităţi, noi putem găsi tangenţe şi afinităţi cu fiecare altă persoană, dacă nu pe dimensiune rasială, atunci pe dimensiune confesională, sau de statut, sau de profesie, de hobby etc. Noi, vrea să spună Sen, ne putem alege acea identitate care să ne faciliteze contactul cu celălalt; identitatea noastră nu e un destin imuabil şi inevitabil, ci e o alegere, şi de noi depinde cine şi ce suntem. Există un pluralism identitar pe care trebuie să-l valorificăm. 

Este de înţeles idealismul şi optimsimul faţă de natura umană, exprimate de Sen. Nu este nici primul, nici ultimul dintre marii filosofi sau moralişti care au apelat la valorile umane supreme, pentru a solicita de la oameni să încerce să fie mai buni, mai inteligenţi şi mai toleranţii unii faţă de alţii. Ideile pacifiste au fost întotdeauna binevenite, însă ele au avut efect real doar atunci când au fost lipsite de naivitate în privinţa adevăratei naturi umane. Aşa cum susţine unul dintre recenzenţii cărţii lui Amartya Sen, greşeala fundamentală a acestuia, ca şi a altor filosofi liberali, este că ei percep conflictele umane ca pe o eroare intelectuală omenească. Se pare însă că anume aceşti filosofi comit o eroare de analiză. Motivaţiile conflictelor identitare sunt mult mai profunde decât s-a obişnuit să se considere; motivaţiile oamenilor implicaţi în conflicte, violenţă şi atrocităţi nu sunt de ordin raţional, ele sunt generate de trăiri emotive arhaice, de ură, disperare, cruzime. Iar emoţiile arhaice nu pot fi potolite prin “terapii conceptuale” şi prin apeluri la căutarea afinităţilor identitare. Exemplele unor mari proiecte politice, ca URSS, SUA sau UE, demonstrează efectul minor al apelurilor la “afinităţile identitare” şi dificultatea de a construi o conştiinţă supranaţională comună; mai ales în epoca noilor migraţii în masă.

 

Mai multe articole găseşti aici: Instinct şi Raţiune (www.dorianfurtuna.com )