Statul care ofileşte totul

În decembrie 2007, ediţia europeană a revistei „Time“ a publicat un articol semnat de Donald Morrison, un jurnalist american de multă vreme stabilit în Franţa. În esenţă, textul, destul de voluminos – avea vreo şapte pagini – dar, mai important, consistent în idei incomode, proclama „moartea culturii franceze“.

Intelectuali, scriitori, artişti importanţi din Hexagon- de la Maurice Druon la Bernard-Henry Lévy- şi-au sacrificat de îndată calmul sărbătorilor de sfârşit de an şi s-au întrecut în scrierea de articole-replică, unele dintre ele destul de inflamate, dacă nu chiar înfuriate.

Revista Time a decis să continue dezbaterea şi i-a oferit spaţiu tipografic binecunoscutului critic, teoretician literar, franco-belgian de origine, profesor de literatură atât la Collège de France cât şi la Columbia University. Poate căteodată ceva mai rezervat, mai delicat, mai precaut, alteori mai radicalizat decât Morrison, Antoine Compagnon punea cam acelaşi diagnostic. Franţa a devenit o putere culturală medie. Cauzele unei atare situaţii sunt multiple, dar motivul principal ar fi excesiva implicare a statului. A acelui “stat providenţial cultural”, după expresia lui Dominique Schnapper, care tinde să instituţionalizeze şi să birocratizeze totul. Inclusiv creaţia pe care, dorind să o ocrotească de intemperiile de toate felurile, ajunge să o sufoce, să o priveze de şansa creşterii şi exprimării ei naturale.

Cele două texte din Time au stârnit interesul editurii Denoël care le-a publicat într-un volum apărut în anul 2008. Acesta a fost tradus şi publicat în limba română în 2010 de editura ART, cu o postfaţă semnată de Horia-Roman Patapievici. O contribuţie în sine la dezbaterea problemei. În cuprinsul ei, autorul amintea că Statul, ca o primă şi mare problemă nu doar a culturii, ci a Franţei însăşi, o Franţă confruntată cu problema trecerii de la hegemonie la declin, ca să cităm titlul unei cărţi pe teme asemănătoare a profesorului Lucian Boia, a mai fost identificat drept vinovat într-o carte din anul 2005. Carte intitulată Cet Etat qui tue la France, tipărită la prestigioasa casă de editură Plon şi semnată de Nicolas Lecaussin. Cine e Nicolas Lecaussin? Nimeni altul decât compatriotul nostru, ieşeanul Bogdan Călinescu, care, după studiile la Science Po, s-a stabilit în Franţa, alegând o carieră în domeniul privat.

Iată, a venit vremea ca Cet Etat qui tue la France dar şi un alt eseu la fel de incitant din 2008 al lui  Bogdan Călinescu, L’absolutisme efficace –Enquête sur la présidence de Nicolas Sarkozy, să apară şi în limba română (traducerea: Iuliana Glăvan şi Patricia Rădulescu). Completate de Franţa, Europa, România- Note inutile, contribuţiile lunare ale lui Bogdan Călinescu găzduite de revista Timpul. Toate trei sunt reunite în volumul Franţa, Europa, România- Eseu despre economie, politică, libertate, tipărit în 2013 la editura Humanitas, cu un binevenit Argument datorat aceluiaşi Horia-Roman Patapievici.

Fără doar şi poate, Bogdan Călinescu este un intelectual şi un analist de dreapta. Un admirator mărturisit, un discipol al lui Jean-François Revel. Absolutismul eficient e un eseu, în mod declarat, inspirat de Revel. În deconstrucţia şi în demonstrarea absenţei oricărui fundament al bolnăviciosului antiamericanism francez, Bogdan Călinescu se arată, iarăşi, un fidel al exemplului maestrului său. Nu, să fiu clar, Bogdan Călinescu nu este un imitator şi subliniez aceasta tocmai pentru că mă pregătesc să scriu că, citindu-i demonstraţia, mi-a revenit fără să vreau în minte un citat din La Fontaine: „Mon imitation n’est pas un esclavage”.

Însă, asemenea lui Revel, autorul volumului ce prilejuieşte aceste consideraţii constată că Franţa nu doar că nu mai este performantă nici economic, nici cultural, nici administrativ, nici educaţional, ci nu mai atrage. Tinerii de top din lumea întreagă, dar nici tinerii francezi, nu neapărat numai ultradotaţii, nu mai sunt defel interesaţi să studieze la vreo universitate franceză, visul lor fiind acela să treacă Oceanul. Imobilismul e în specificul sistemului educaţional francez de orice nivel, îndeosebi al celui superior, exemplul cel mai evident, îndeaproape studiat de semnatarul cărţii, fiind cel al celebrei ENA, Şcoala Naţională de Administraţie. Pe unde au trecut şi de unde au fost recrutaţi mai toţi politicienii, dar şi majoritatea birocraţilor francezi. Adică toţi aceia care de ani sau de decenii tot proclamă necesitatea reformării Statului fără a reforma, în realitate, nimic. Au procedat la ceea ce Bogdan Călinescu numeşte “enahizare”.

Birocraţia prezidenţială şi guvernamentală sufocă parlamentarismul şi îi limitează libertatea de acţiune. Conjugat sau complementar, amândouă afectează exerciţiul democratic. Se vorbeşte obsesiv despre necesitatea scăderii numărului funcţionarilor de stat, însă numărul acestora creşte, câteodată mascat, dar creşte în mod constant. Pentru rezolvarea oricărei probleme vizând debirocratizarea dorită se creează o nouă comisie, un nou organism, un nou observator. Se încurajează astfel cumulul de funcţii. Aşteptata, dorita debirocratizare are, cel puţin deocamdată, un efect contrar. Urmarea imediată este creşterea corupţiei. Franţa parcă nu izbuteşte să iasă de sub influenţa stângii paralizante şi a ramificaţiilor ei cu iz mafiot nici măcar atunci când are un preşedinte de dreapta, aşa cum a fost Nicolas Sarkozy. Care, aşa după cum o probează studiul Absolutismul eficient, nici pro, nici contra Sarkozy, ci anchetă în lege, aşa cum îl defineşte subtitlul, şi-a început mandatul bine, dar l-a încheiat mai puţin bine. Sarkozy nu a reuşit să iasă de sub influenţa clientelismului. A făcut numiri aberante în posturi importante. A recurs, în chip inexplicabil, la oamenii lui Chirac, uneori chiar ai lui Mitterrand. A fost strivit de statul obez şi neputincios. În pofida înclinaţiei sale spre absolutism. Fie el şi unul eficace, dar care, oricum, nu putea, nu poate dura.

Statul francez, în forma lui actuală, crede Bogdan Călinescu, nu poate fi reformat. E iremediabil defect. Etatismul a distrus resorturile societăţii civile, i-a hipertrofiat capacitatea de reacţie şi de iniţiativă. În locul acestui tip de stat ar trebui pus altceva. Ceva mai aproape de exemplul american sau de cel britanic. Iar acest altceva ar putea fi importat, cred, şi în România.

Bogdan Călinescu - FRANŢA, EUROPA; ROMÂNIA - Eseu despre economie, politică şi libertate; Editura Humanitas, Bucureşti, 2014