Piraţii schimbă legi

Presa n-a ratat vestea. În Islanda, la începutul lui iulie, blasfemia a fost legalizată. Mai precis, a fost de-penalizată, fiindcă era pedepsită din 1940 încoace. Oricine insulta credinţa unei comunităţi religioase era pasibil de amendă şi chiar de trei luni în închisoare.

De-acum înainte, nu va mai fi aşa. Decizia de a anula pedeapsa pentru blasfemie a fost propusă după atacul din ianuarie de la redacţia Charlie Hebdo. O largă majoritate parlamentară a fost de acord. Biserica luterană, care reuneşte patru cincimi din totalul societăţii islandeze, a dat şi ea un aviz favorabil, susţinând că legea de acum 75 de ani ar fi în dezacord cu „lumea modernă a drepturilor omului”. Catolicii şi penticostalii s-au opus, dar au fost consideraţi prăfuiţi. A prevalat ideea potrivit căreia e inacceptabil să-ţi fie frică să spui ceva, orice.

La originea iniţiativei legislative se află deputaţii din Partidul piraţilor. Nu sunt mulţi în Althingi, camera de la Reykjavik. Doar 3 din totalul de 63 şi toţi au ţinut să repete, de la tribuna legislativului, formula devenită celebră: „Je suis Charlie”. Pentru piraţi, nimic mai firesc decât susţinerea unei libertăţi de expresie fără limite! În fond, e o extindere a ambiţiei lor iniţiale, aceea de a impune un acces neîngrădit la internet şi, mai cu seamă, la informaţii de tipul celor oferite de WikiLeaks. Ralierea în jurul piraţilor în Parlament are o explicaţie: sondajele îi plasează într-o poziţie foarte bună, în perspectiva alegerilor viitoare. Ar putea lua chiar o treime din voturi. Cei pe care premierul Sigmundur Davíð Gunnlaugsson i-a descris ca „revoluţionari” ar stabili astfel un record. Piraţii n-au avut nicăieri altundeva un aşa scor.

Această familie politică nu a fost inventată în Islanda. Certificatul de naştere a fost emis într-o altă ţară nordică, Suedia, acum aproape zece ani. Dar ideea s-a răspândit şi, azi, avem partide ale piraţilor pe toate continentele, din Australia în Tunisia şi din Argentina în Rusia. Cele mai multe se află, însă, în UE, iar deunăzi s-a ţinut la Bruxelles prima reuniune a reţelei numite European Pirate Party, cu delegaţi din 16 state-membre, plus Islanda şi Elveţia. Rezultatele din alegeri nu sunt, cum sugeram deja, prea încurajatoare. În Germania, piraţii au obţinut în câteva landuri şapte-opt procente, în Spania şi Belgia, la alegeri regionale, media lor electorală a fost de 2-3%, iar la scrutinul european de anul trecut, piraţii luxemburghezi şi cei cehi au strâns puţin peste patru procente, depăşindu-i cu mult pe colegii lor din celelalte ţări.

Un partid al piraţilor s-a născut şi în România. El se află la originea unei modificări importante a legislaţiei noastre referitoare la organizaţiile politice. Într-adevăr, trei membri fondatori ai acestei formaţiuni au ridicat în faţa CCR o excepţie de neconstituţionalitate, cu privire la obligaţia de a avea 25 de mii de semnături pentru a crea un partid. În februarie a.c., Curtea constituţională a admis excepţia, statuând că legislativul trebuie să reducă numărul minim de cetăţeni care înfiinţează o organizaţie politică. Peste câteva săptămâni, parlamentarii au decis ca partidele să aibă nevoie de doar trei semnături, pentru a fi înregistrate în faţa unui judecător.

E vreo legătură între de-penalizarea blasfemiei şi simplificarea condiţiilor de înfiinţare a unui partid? Prima decurge din libertatea de expresie, în vreme ce a doua ţine de sfera libertăţii de asociere. Asemănarea ţine mai curând de strategia piraţilor: ei au profitat de curente de opinie din societate, pentru a forţa schimbări legislative care pun în discuţie diferite tipuri de autoritate, cea a religiei – în cazul islandez –, cea a partidelor născute pe solul tranziţiei postcomuniste – în cazul românesc. Unii au modificat legea din interiorul parlamentului, ceilalţi – din afara lui. La drept vorbind, pentru piraţi, legislativul nu e prea important. Ei mizează mai degrabă pe aşa-numita „democraţie lichidă”, o formă de participare care se foloseşte de forumuri online şi de un soft capabil să decanteze opţiunile. Acesta să fie viitorul politicii?