Noua Ordine Mondială: Cealaltă Versiune

Sigur că, de departe, vechea variantă este cea mai tentată, cu însumarea nesfârşitelor poveşti adorate de toţi rataţii planetei despre sumbrele conspiraţii urzite de cei care ar controla din umbră toate jocurile.

Este cea mai uşoară şi mai convenabilă naraţiune despre ceva care nici nu poate fi atins, înţeles sau explicat, este şi cea mai simplă scuză generică pentru orice eşec personal sau de grup: nu faci parte dintre aleşi, de aia ţi se întâmplă tot ce ţi se întâmplă. În orice caz nu fiindcă ai fi prost, leneş, needucat, impotent sau incompetent. Sau trăind în auto-mulţumirea unei banale supravieţuiri de pe o zi pe alta, rostind la nesfârşit mantra salvatoare a înţelepciunii populare: oricând se poate şi mai rău. La nivel individual sau de naţie.

Numai că, în paralel cu plasa mortală a plasei de păianjen globale pe care o reprezintă teoriile conspiraţioniste privind Noua Ordine Mondială, culmea e că există într-adevăr o alta, cea care se crează în timpul nostru, continuând un model istoric absolut real şi foarte uşor identificabil. Cel care grupează un număr restrâns de naţiuni, cele care îşi  aleg liderii cu un anume tip de viziune, cei care decid, cu orice risc, să mizeze pe o singură investiţie majoră: cea care va produce saltul înainte. S-a numit odată revoluţia industrială, apoi, acum, revoluţia tehnologică: cu acelaşi rezultat previzibil şi care diferenţiază ţările între ele, în acest moment cu mult mai mult pe acest criteriu decât cel al dimensiunii teritoriale, populaţiei, resurselor...

Sunt ţări, doar câteva, care fac parte deja din Noua Ordine Mondială de mâine, având la dispoziţie, fie stocate, fie deja începând să intre pe pieţele comerciale, pachete de inovaţii tehnologice absolut revoluţionare. Cele care le asigură nu numai un avans enorm şi foarte uşor de evaluat în termeni comerciali, ci şi o supremaţie reală în posibilitatea de control asupra proceselor din absolut toate domeniile vieţii sociale.

Un control malefic? Nu, pur şi simplu, un control determinat de faptul că unii deţin tehnologie şi o vor aplica primii, apoi toţi ceilalţi, din poziţia de clienţi, vor fi în situaţia de a-şi negocia accesul la noile pieţe de putere.

Tehnologii, informaţie, reţele de transmise, comunicare şi control. Despre asta este vorba şi adevăraţii politicieni (nu cei pe care-i vedeţi disputându-şi scaunele pe platforma de nisipuri mişcătoare şi noroi ale Dâmboviţei eterne) ştiu acum că „good governance” se măsoară în capacitatea guvernării respective să performeze, punându-şi ţara şi populaţia într-o cât mai bună situaţie competitivă în raport cu acest joc care se desenează acum.

M-am decis să încep să povestesc despre asemenea întâlniri de înalt nivel cum a fost cea de ieri, de la Amsterdam, un seminar extrem de special care, în organizarea IBM, a grupat elita arhitecţilor de sisteme informatice destinate gestionării managemetului afacerilor, a tuturor sistemelor de bussines ale planetei în timpul care urmează.

Mi s-a părut fascinantă filosofia de sistem a celor care-şi prezentau soluţiile novatoare. Aveau conştiinţa că, mâine, nu se va putea câştiga decât pregătind accesul la structuri integrate reglând procesele economice şi ale vieţii în general într-o formulă care să eficientizeze efortul, limitând pierderile şi restructurând societăţile umane printr-un raport cu totul nou faţă de ceea ce, tradiţional, denumim procesul muncii.

Desigur, se spunea, vor exista şi în continuare zone ale planetei care îşi vor duce pe mai departe existenţa obsoletă, în afara circuitelor sau în periferia lor extremă. Ţări eventual producătoare doar de materii prime sau produse manufacturiere...dar, în acest moment, societatea informaţională trece cu adevărat la comandă, oferind membrilor săi posibilitatea unei evoluţii la fel de rapide şi spectaculoase cum a fost, odinioară, cea din cazul societăţilor care au accedat foarte rapid la beneficiile revoluţiei industriale.

Nu e o discuţie teoretică despre ce s-ar putea face mâine. Este ceva care se întâmplă azi şi în care unii aleg să investească pentru a putea sta la masa decidenţilor reali de mâine. Cu alte cuvinte, se negociază azi, la modul cel mai propriu şi în mod absolut deschis, sursele cele mai sensibile ale puterii de mâine. Sigur că se prezentau produse ale arhitecturii informaţionale de vârf dar, dincolo de ele, Desmond Deldorado, geniul care conduce divizia de gândire prospectivă a IBM, s-a deschis de-abia atunci când am rostit cuvântul-cheie, argumentul magic: puterea de viziune.

Pentru că asta îi diferenţia pe cei aproape 40 de participanţi prezenţi la Amsterdam de ceilalţi, de noi toţi ceilalţi, în fond, indiferent de nivel, simpli operatori beneficiari de sisteme. Aveau cu toţii o viziune, o pasiune aproape fanatică de a pune în practică, o credinţă dincolo de limite asupra nevoii de a-şi asuma ideile până la capăt şi a crea un produs care să genereze un beneficiu pentru omenire.

Nu judecaţi prea repede asemenea afirmaţii, nu le treceţi prea uşor în derizoriul existenţei noastre dominate doar de orizontul supravieţuirii mai mult sau mai puţin confortabile. Sigur că şi ei fac bani, foarte mulţi bani, dar, în primul rând au o idee şi un proiect care-i scoate din contingent. Şi mai au viziunea asupra ceea ce ideea, proiectul sau arhitectura respectivă pot produce la scară globală.

Asta, în fond, este elementul component fundamental a ceea ce ar trebui să fie actul iniţial al unei bune guvernări: identificarea unor asemenea personaje în bazinul naţional şi investiţia în proiectele lor.

Vreţi un exemplu? Iată unul, absolut evident prin consecinţe: un francez , CEO la compania Keyword, a prezentat o soluţie de luptă împotriva fraudelor, aplicabilă companiilor sau oricărei administraţii naţionale. Monitorizarea tuturor fluxurilor de tip tranzacţii, plăţi, contracte (de la momentul lansării apelului de oferte până la momentul predării finale a produsului contractat, la nivel de mici sau mari proiecte), amplasarea în spaţiul virtual a unor module de alertă timpurie care să semnaleze în timp real depăşirea limitelor admisible şi conforme contractului, a oricăror mişcări financiare ieşite din norme, cu centralizare automată a datelor şi analiză în următoarele ore...

Cost: la nivelul unei administraţii naţionale, amplasarea modulelor iniţiale costă câteva sute de mii de euro, preţul total, în ani, nedepăşin câteva milioane (după ce sistemul integrează şi controlează întreg ansamblul de date produs de administraţia naţională). Cu alte cuvinte, o parte minusculă doar din frauda uluitor de mare de acum de la APIA, nemaivorbind de celelalte...

Dar nu este o decizie de natură economică decât în ultimă instanţă. Decizia esenţială, cea de tip viziune, aparţine politicului. Care, în definitiv, odată şi odată, va fi silit să aleagă între cotinuarea tradiţiei fanariote a administraţiei-bacşiş şi trecerea României, dacă vreodată se va putea, în lumea celorlalte jocuri.

Nu ne obligă nimeni să facem una sau alta. Nu ne obligă nimeni să transformăm existenţa României, transformând-o în mod real într-o societate conectată la mecanismele noii şi foarte realei ordini mondiale. Nu pe ceilalţi îi costă, noi suntem afectaţi, noi rămânem pe mai departe în ipostaza de clienţi ai societăţilor avansate, nici măcar competenţi în a cheltui banii europeni oferiţi pe gratis...

Dar, de fapt, cât suntem de departe de jocurile acestea? Care este adâncimea prăpastiei care ne desparte de ei şi care se adânceşte prin nepăsarea clasei noastre de decidenţi politici? Câteva răspunsuri, uluitoare şi cumplit de grave, în ediţia de mâine.