Sunt de origine non-arabă şi provin din ţările Asiei Centrale şi Caucazului de nord şi, de mai mulţi ani, s-au reunit mai întâi în bazele aflate pe teritoriul aşa numitului Emirat din Caucaz.

Teritoriu vast şi cu deschideri strategice dintre cele mai importante, deoarece cuprinde Cecenia, Inguşeţia şi Daghestan, dar primeşte şi un flux continuu de jihadişti din Kazahstan, Kirghistan, Tadjikistan, Turkmenistan şi Uzbekistan. Dar baza reală a fost dintotdeauna acest teritoriu:

O entitate statală recunoscută doar de două state-sponsor, Iran şi Arabia Saudită, interesantă la începuturile mişcării jihadiste doar prin faptul că grupa (atunci ca şi acum) cele mai periculoase şi hotărâte elemente doritoare, fără ezitare, să-şi sacrifice viaţa lor şi a întregii lor familii, în lupta împotriva duşmanului rus. Numai că cele câteva atacuri teroriste foarte sângeroase care au avut loc pe teritoriul Federaţiei Ruse au declanşat şi un răspuns de o duritate extremă, cu promisiunea unor represalii cumplite pe viitor... ceea ce a avut un efect oarecum neaşteptat. Deoarece începea odiseea ISIS în Siria, a fost nevoie urgentă de luptători experimentaţi, aşa că mollahii au lansat o ofertă de nerefuzat. Una care a fost formulată exact în aceeaşi termeni ca cea adresată fraţilor din Occidentul european: veniţi la noi, vă dăm pământ, vă ajutăm să construiţi case sau ce case vom cuceri vor fi ale voastre, plus o soldă generoasă.

FOTO steagul şi deviza Emiratului din Caucaz

Elementele jihadiste din zona fostelor republici sovietice au răspuns la apel, aşa că au început să se organizeze convoaie cu mici comunităţi care au plecat înspre Siria, străbătând fără probleme mii de kilometri, traversând teritoriul unor state care, cred, le-au deschis frontierele doar pentru a-i lăsa cât mai repede să plece mai departe.

Unul dintre primele filme de propagandă ISIS pe care le-am văzut era în 2013, se intitula „Scrisoare din locurile unor bătălii epice, ospitalitatea unei familii jihadiste” şi prezenta în premieră odiseea unui grup de 150 de kazahi de toate vârstele, emigrând în familie către adevărata credinţă şi pământul Jihadului. Vor veni în Siria şi în celelalte zone de luptă unde cei din ISIS aveau nevoie de trupe de şoc, dar şi de instructori foarte experimentaţi (adesea şcoliţi în cadrul trupelor speciale ruse, mii de jihadişti dintre care doar cei mai buni vor fi acceptaţi în „Brigada caucaziană”.

Ferocitatea lor va fi mereu în creştere, pe măsura urii nepotolite împotriva ruşilor, atât datorită memoriilor de sânge ale unui trecut de oprimare sălbatică din partea Imperiului Ţarist apoi din partea URSS, dar şi anunţurilor venite de acasă despre  raidurilor făcute de forţele speciale ruseşti care primiseră ordinul să decapiteze structurile operative ale Emiratului şi, mai ales, să-i ucidă şeful. Idee împărtăşită în mod egal de forţele coaliţiei.

Motivul? „Emiratul caucazian” genera personalităţi considerate de cei de la ISIS ca având un potenţial excepţional de luptă şi, ca atare, apţi de a fi integraţi la cel mai înalt nivel în structurile centrale de comandă. Câteva exemple devenite imediat şi ţinte prioritare pentru forţele speciale ruse.

Primul succes real al ruşilor este în mai 2015 când Magomed Suleimanov (cunoscut şi ca Abu Usman Gimirski) este asasinat în Daghestanul său natal de forţele speciale ruseşti... apoi, în iulie 2016, va fi ucis, în urma unor lovituri aeriene ale coaliţiei, celebrul Tarkhan Batiraşvili, supranumit „Omar Cecenul”. Născut în Georgia din tată creştin şi mamă musulmană, se angajase în 2008 în armata georgiană pregătită de instructori americani pentru a lupta împotriva ruşilor. Este promovat sergent, dar apoi trimis la vatră deoarece era bolnav de tuberculoză. În 2010, este condamnat la 3 ani de închisoare pentru vânzare de arme către rebelii ceceni. La ieşirea din închisoare, se converteşte la Islam şi, în 2012, se alătură rebelilor sirieni. În anul următor, jură credinţă conducătorului suprem, Emirul Abu Bakr Al Baghdadi al cărui consilier devine foarte rapid, fiind unul dintre cei doi non-arabi care au făcut parte din conducerea ISIS în calitatea sa de ministru al apărării al Califatului.

Un al treilea personaj de marcă provenit din zona Caucazului a fost Ahmed Ceaceaiec, supranumit „Ahmed ciungul” datorită braţului pierdut în războiul din Cecenia împotriva ruşilor. În 2003, primeşte azil politic în Austria. În Europa, se va ocupa de strângerea de fonduri pentru Emiratul din Caucaz. Devenit „Omar cecenul”, acesta va jura credinţă ISIS în 2013 şi mai multe surse din serviciile de informaţii îl identifică drept planificatorul atentatului de pe aeroportul din Istanbul.

Câţi jihadişti au plecat din Caucaz? Imposibil de dat cifre exacte. Doar estimări, diferite de la un serviciu de informaţii la altul. Există însă o cifră de referinţă, cea dată în 2015 de ministrul rus al apărării care spunea că raidurile trupelor speciale ar fi ucis cel puţin 2.000 de jihadişti în zona Caucazului. Este de presupus că, în condiţiile în care principalul exod se terminase deja în direcţia Siria, Irak şi Afganistan, că avem de-a face cu cel puţin 10.000 de luptători în Siria, mulţi aflaţi acolo împreună cu familiile lor.

Aici începe problema în acest moment. Situaţia din teren i-a făcut pe mulţi dintre „luptătorii străini” să dorească să se întoarcă cumva acasă şi, în orice caz, în măsura posibilului, să organizeze evacuări de urgenţă pentru familiile lor. Cel mai uşor, evident, ar fi fost s-o ia din nou pe rutele iniţiale din Turcia. Căci, nu trebuie uitat acest lucru, înainte de a fi o ţintă pentru cei din ISIS, Turcia a fost destul de primitoare cu cei care traversau teritoriul său naţional pentru a se duce să lupte alături de ISIS.  Cartierul Zeitinbu din Istanbul era cunoscut drept unul dintre principalele puncte de regrupare ale jihadiştilor veniţi din Asia Centrală şi Caucaz, locul unde se făceau contactele necesare pentru ruta înspre provincia Hetay, una dintre ultimele etape în direcţia Siria. Iar la Ovakent, oraş de frontieră frontalier cu Siria, populaţia era în proporţie de 90% formată din uzbeci... iar una dintre bazele importante ale uzbecilor este în provincia Konya, acolo unde activează şi celula jihadistă care a asigurat asistenţă atacatorului din noaptea de Anul Nou din Istanbul.

Toate aceste reţele sunt, însă, acum fie anihilate complet în urma raidurilor forţelor de securitate turce, fie sunt îndestul de slăbite încât să nu mai poată asigura tranzitul regulat înspre şi din Siria, acolo unde, de partea cealaltă a frontierei, forţele armate turce continuă bombardamente şi incursiuni terestre nimicitoare.

În consecinţă, apare întrebarea logică: unde vor încerca să se refugieze jihadiştii pe mai departe, dacă şi cum vor scăpa din Siria, apoi din Turcia? Este absolut limpede că unii dintre ei vor rămâne ascunşi în Turcia pentru a continua seria de atentate. O altă parte dintre ei, deloc mulţi, va încerca, cu orice risc, să se întoarcă înspre casele din ţările Caucazului şi Asiei Centrale. Ceilalţi vor încerca să se angajeze ca mercenari în unităţi de luptă sau ca instructori în armate sau formaţiuni paramilitare din ţări care transmit că au nevoie de expertiza lor. Vor ajunge poate în Ucraina, în Kosovo sau în Bosnia, sau vor încerca aventura înspre ţările atât de primitoare din Maghreb sau din Africa Neagră, Niger, Somalia, Sudan sau Ciad în special.

Mai există şi perspectiva deloc nerealistă ca o altă parte dintre ei, mai ales cei cu familii numeroase, fie să le trimită în Europa în „sanctuarele” clasice deja de mult timp operative din interiorul unor comunităţi musulmane, fie chiar să le însoţească personal, devenind instructori pentru noii convertiţi la Jihad.

Acesta este contextul real care produce atâte temeri pentru viitor în caz că Turcia, după un eventual eşec al convorbirilor cu UE, s-ar decide să abandoneze definitiv aspiraţiile sale europene şi să se îndrepte spre alt sistem de alianţe, mai precis spre Organizaţia de cooperare de la Shanghai. Asta ar însemna că ar fi extrem de doritoare să scape de cele 3 milioane de persoane care se află acum în taberele de refugiaţi, ştiind bine că, printre aceştia, în momentul „ruperii zăgazurilor” se vor strecura mii şi mii de jihadişti care, acum, vor să părăsească foarte rapid teritoriul ostil pentru ei al Turciei. Şi dacă „Ruta Balcanică” va rămâne închisă, atunci este foarte posibil să caute cu disperare activarea unor căi de fugă mai vechi, prin Marea Neagră, pentru a ajunge în statele separatiste din Ucraina şi apoi mai departe, înspre Europa.

Odată spart nucleul islamiştilor din Siria, aproape orice este posibil, mesaj primit de statele europene, exact în aceeaşi măsură ca Rusia şi SUA. În mare măsură, de acum înainte, multe depind de atitudinea Turciei, aflată ea însăşi sub ameninţarea dublă, foarte activă, a terorismului jihadist în paralel cu cel al PKK.

Incertitudinea este totală şi, de fapt, acest lucru generează şi mai multe probleme deoarece, aşa cum s-a văzut, implantarea reţelelor jihadiste, făcută cu grijă şi cu foarte mulţi bani, a fost favorizată de actori diverşi în scopuri de moment, iar asta, din nefericire, se întoarce acum ca un bumerang împotriva tuturor comanditarilor sau sponsorilor, tradiţionali sau conjuncturali.

Pe noii ne interesează cumva sau ne preocupă aceste mişcări ciudate şi din ce în ce mai intense din arealul nostru proxim? Să sperăm că da şi, în consecinţă, sunt luate măsurile de protecţie şi prevenţie necesare. Cu atât mai important cu cât toate semnalele arată o deplasare lentă, dar sigură, a valului migrant terorist către zona Mării Negre şi o încercare de reactivare a Emiratului din Caucaz. Drept care, da, avem jihadişti activi vizavi de noi, pe celălalt ţărm al Mării Negre...