Nu sîntem primii loviţi de răsturnarea vremurilor, dar sîntem, la fel de sigur, ultimii informaţi de accidentul care ne va face, aproape peste noapte, inadaptaţi şi, în cele din urmă, inutili. Asta pentru că ne agăţăm, foarte omeneşte, de iluzia după care norocul nostru istoric nu s-a încheiat. Că sîntem parte şi rezultat al unei însoriri neaşteptate care a spart întunericul acum 28 de ani şi nu va apune nicicînd. Sau măcar nu pe timpul vieţii noastre, al copiilor noştri tot mai puţini şi al nepoţilor noştri extrem de improbabili. Cum am ajuns aici?

Cinismul necuprins al vremurilor care se încheie vine dintr-un paradox insuportabil. Cine îl rosteşte riscă lapidarea cuvenită reacţionarilor neîmpăcaţi şi pesimiştilor cu vocaţie de piază rea.

Ei bine, acestea fiind riscurile, trebuie spus că sfîrşitul lumii în care am crezut că intrăm a venit odată cu începutul. Odată cu schimbarea de regimuri şi deschiderea dramatică a anilor 1989-1990. A meritat dar nu se mai poate repara. Am fost asiguraţi că scorul e bun dar zarurile au fost aruncate de o mînă care n-a deschis pumnul.

Imediat după 1989, cu leşul comunismului la picioare, democraţia şi, în genere sentimentul occidental al libertăţii, au rămas singure pe soclu.

Se prea poate ca momentul în care atîta lume a văzut victoria democraţiei occidentale să fi fost chiar clipa în care destinul democraţiei a fost pecetluit. Cum? Printr-o desperechere căreia lumea liberă nu i-a rezistat. Fără comunism, fără contraponderea care verifica valoarea libertăţii, lumea occidentală a intrat într-o epocă de singurătate triumfală. Virtutea a trecut rapid în narcisism şi, de aici, în sectarism.

Imediat după 1989, cu leşul comunismului la picioare, democraţia şi, în genere sentimentul occidental al libertăţii, au rămas singure pe soclu. Apoi, această biruinţă istorică aproape miraculoasă a concediat ultima urmă de realism, a şters buna prudenţă publică şi a deschis larg porţile dogmatismului. Odată cu dispariţia socialismului ca inamic extern, socialismul a devenit cel mai redutabil inamic intern al democraţiei occidentale. Retragerea comunismului a dat mînă liberă stîngii şi aşa a început ascensiunea formidabilă care a dat supremaţia progresismului stîngist. În mod pervers, libertatea victorioasă a pregătit, ceas de ceas şi pas cu pas, osificarea sectară a ideii de libertate. Fără adversar şi slobodă să se imagineze capitolul final al istoriei, libertatea a îmbrăţişat o carieră rigidă. Acasă: religie infailibilă a drepturilor multiplicate la nesfîrşit. Pentru lumea din jur: articol de import obligatoriu şi probă de conformism naţional.

Rezultatul combinat al acestei transformări ne-a adus în situaţia de azi, adică la capătul procesului prin care libertatea redusă la fundamentalism liberal vine de hac libertăţii în formele ei clasice – la nivel de conştiinţă, naţional şi cultural. De aici, ascensiunea fioroasă şi tembelă a democraţiei înţeleasă ca invenţie şi însumare de drepturi identitare.

Iată de ce, în vreme ce istoria pregăteşte catastrofe noi şi variate, nimic nu  pare să deranjeze o lume occidentală confiscată de mania drepturilor suplimentare. Dreptul la întreţinere garantată din subvenţii sociale, dreptul la proclamarea propriului sex, dreptul la anexarea şi devastarea instituţiilor umane tradiţionale (familie şi căsătorie), dreptul la victimizare şi recompensă automată, toate aceste impertinenţe mîngîiate legal, fac, acum, miezul libertăţii occidentale.

Această evoluţie internă sectară nu putea rămîne fără consecinţe externe. Deodată, acea parte a Europei care există şi subzistă în baza definiţiei clasice a libertăţii e denunţată, în bloc, ca mostră intolerabilă de primitivism reacţionar. Sudul catolic al Europei a provocat mai puţină mînie. În fond, dezastrul social şi economic adus de euro în Sicilia sau în Grecia e suficient şi îşi face vrednic treaba de călău pe pilot automat. Însă în Est, unde amintirea sclaviei şi a dogmatismului progresist-comunist e proaspătă, siutaţia s-a complicat. La fel, în Statele Unite şi Marea Britanie, locul de baştină al democraţiei clasice.

Unde e România în acest conflict? Ca de obicei, nicăieri.

Cu asta ne apropiem de înţelesul ascuns al euro-indignării care s-a abătut asupra Poloniei, Ungariei, Marii Britanii şi Statelor Unite. Nu, nu sîntem în faţa unei operaţii insistente şi binevoitoare de îndreptare. Sîntem în plin război religios, altfel spus în toiul unei campanii furioase şi ipocrite de convertire a ereticilor. Tăvălugul dogmatic vrea să niveleze relieful democratic al unor naţiuni care au refuzat alinierea, după ce şi-au consultat şi ascultat cetăţenii chemaţi la urne. Fără excepţie, ereticii demonizaţi de stînga occidentală sînt guverne ale dreptei.

Unde e România în acest conflict? Ca de obicei, nicăieri. Vechea deprindere a tăcerii pînă la anunţarea noului stăpîn a dat, iar, direcţia politică. Mai bine zis, lipsa completă de direcţie. Numai că, de data asta, tăcerea e însoţită de o derută terminală. Cine tace mîlc, bine aşezat la fundul sacului, nu mai e viclean. E, pur şi simplu, în voia vîntului, dacă vreun vînt va mai găsi cu cale să se abată asupra României. Catatonia idioată a luat locul oricărei încercări descifrabile de guvernare şi PSD e cum nu se poate mai potrivit pentru acest rol vid. În fond, un guvern care anunţă că 116 km de autostradă, de la Piteşti la Sibiu, vor costa 3,5 miliarde euro ne spune că sîntem liberi să vagabondăm pe şoselele care ne apar în vis. Altele nu vom avea.

Oricum, sîntem, în situaţia de a asista la trecerea lumii, ca o gheretă uitată pe poligonul nuclear. Slăbiţi de pălăvrăgeală şi ignoranţă, vom fi măturaţi, înainte de a înţelege dincotro vine suflul. Aşa e. Asaltul care va da pierzării libertatea occidentală nu e treaba noastră. Indiferenţa îşi e întotdeauna suficientă. Însă, măcar pentru cei ce au crezut, în 1989, că lumea şi-a rezolvat problemele şi pentru noi, eşecul trist al zilei de azi merită rezumat.

Pe scurt şi halucinant, lumea occidentală a renunţat la propriile societăţi, graniţe, naţiuni, valori şi tradiţii. Mai e ceva? Da. Bunul simţ. O trufie colosală s-a instalat, cu deplina imitaţie a raţiunii, în locul egalităţii şi legalităţii. Lumea conducătoare a politicii tinde spre unitatea unei teocraţii care se bizuie pe clerul harnic al birocraţiei şi al militanţilor civili. Restul nu mai contează şi a fost părăsit. Societăţile şi credinţa în forţa internă a naţiunilor sînt surplus. Baza de lucru a noii ideologii dominante şi a marilor ei preoţi e globală. Munca vine din China, din India sau din alte rezervoare exotice. Populaţiile şi plusul demografic vin, de-a valma, de unde vor. Europa e deschisă şi paralizată. Nimeni nu poate schiţa cel mai mic gest, icnet sau suspin. Totul e dat şi cedat. Şi de ce n-ar fi?

Campionii noului cult dogmatic al libertăţii nu au ce apăra. Şi nu au ce apăra pentru că au uitat, părăsit sau blestemat tot ce era, pînă ieri, lumea cunoscută nouă. Repopularea anarhică a Europei are loc chiar acum, sub ochii noştri. Un pact nerostit cu Islamul a devenit posibil. Moment din care, lumea noastră a devenit imposibilă.

Am fost avertizaţi demult, dar creierele conducătoare sînt prea indolente pentru a se întoarce la vorbele lui Tocqueville, la prima întîlnire cu minunea democratică americană, în 1830: 

”Noul despotism va fi curpinzător şi blînd; va degrada omul, fără să îl tulbure... Această putere nu distruge ci împiedică existenţa. Nu tiranizează ci restrînge, irită, îneacă şi derutează un popor, pînă cînd fiecare naţiune în parte e redusă la o turmă de vietăţi harnice şi supuse, mînate de guvern” (Despre democraţie în America, 1840)

Se mai poate face ceva? Mai poate fi desfăcută vraja care împresoară timpurile, în numele binelui dogmatic? Nu mai mult decît speranţa că poţi împinge un alergic la criză, cîntîndu-i Alunelu’. Încolonările dogmatice nu ascultă de nimeni şi sfîrşesc, arareori, întoarse de argumente.