„Fiindcă şi aici o fost Moldova, cândva”. Urne, KGB-işti şi mitraliere. Transnistria votează

Peste 211.000 dintre cei 3,2 milioane de moldoveni cu drept de vot locuiesc în Transnistria. Separatiştii nu le dau însă voie să organizeze secţii pe teritoriul controlat de ei, aşa că oamenii merg în satele apropiate pentru a vota. Asta dacă nu-i opresc miliţienii şi KGB-iştii. Duminică dimineaţă, drumurile Transnistriei erau înţesate de maşini de miliţie nistreană, iar KGB-iştii pândeau mai toate intersecţiile.

Cei trei bărbaţi din maşina din faţa noastră au fost întorşi de la vama separatistă din Dubăsari. Erau toţi îmbrăcaţi simplu, cu haine groase şi nu tocmai noi sau scumpe, cu bocanci greoi şi fesuri ponosite. Doar că, prin portbagajul maşinii vechi, cu numere de Transnistria, vameşii închipuiţi care vorbesc numai în rusă le-au găsit un stativ de cameră de filmat. „Niet. Haraşo? Niet.” Şi s-au întors pe pod, peste Nistru, în Criuleni. 

Noi am trecut, dar aia a fost partea uşoară. Odată ce ajungi pe malul lor, să te ţii: pacificatorii cu mitraliere pe umăr şi tancuri lucioase în spate păzesc bine, că doar în Dubăsari e una dintre notoriile fabrici de armament din Transnistra. Miliţienii cu kagâbiştii în civil stau şi fumează pe la mai toate intersecţiile.

Chiar pe mal, zona transnistreană e împărţită mai ceva ca o tablă de şah: satul ăsta e controlat de ei, satul celălalt e moldovenesc, după el urmează iar filtru, unele sate şi le-au împărţit între ei, reuşind să taie bucăţi pe care nu reuşiseră să le înşface în 1992, aşa că jumătate de sat e moldovenească şi e plină de afişe electorale, în cealaltă nimic nu te-ar duce cu gândul că prin zonă s-ar organiza alegeri.

Când opreşte „rutiera”, cum sunt numite aici maxi-taxi-urile, nu ştii dacă e pentru că are vreun semn de cedează trecerea sau dacă trebuie să scoţi iar paşaportul. 

În Dubăsari, clădirea sovietului local veghează în tihnă, cu un supermarket Sheriff în colţ. Mă tot scotecesc prin buzunare în faţa lui, când văd pe cineva că urcă într-o maşină cu steagul Moldovei pe bord. 

„Nu vă supăraţi, îmi spuneţi şi mie dacă e vreo secţie de vot pe aici? 

Încolo, spre Cocieri. 

Şi aici?

Nu.

Şi oamenii cum votează? 

Nu.

Adică oamenii de aici unde votează?

Încolo dacă se duc. 

Şi aici de ce nu sunt?

Iac-aşa. Nu-i voie. Dar se duc să voteze încolo, fiindcă şi aici o fost Moldova, cândva.”

În Dubăsari nu sunt urne, nu sunt alegeri, sunt doar oameni chirciţi de frig şi maşini foarte scumpe parcate lângă hârburi care, la fel ca ideologia liderilor separatişti, sunt născute cu URSS-ul într-un ceas. Cu rutiera faci vreo 10-15 minute până la Cocieri, dacă nu te opreşte nimeni. 

„Până acum, noi am trecut alegerile cu bătăi, cu ameninţări, cu distrugerea”, ne spune Iurie Coţofan în faţa secţiei de vot numărul 3 din Cocieri.

Urne, mitraliere şi KGB-işti. Transnistria votează

„Asta se face cu un ţel, de intimidat şi de speriat oamenii ca să nu iasă la vot. Oamenilor care-s mai tari, de pildă, le e totuna, dar altul se gândeşte: «La ce-mi trebuiesc mie toate problemele cestea?» Şi nu mai votează.”

„Atâta ca o mare parte din rude lucrează în întreprinderile din Transnistria. Noi îi înţelegem de ce nu votează şi nu putem spune nimic, dar ne mândrim cu cei care vin totuşi şi votează. Demonstrează că oamenii nu s-au speriat cu totul, că ţin cu Moldova şi sunt patrioţi. Cu cât mai mulţi ies la alegeri, e tot un plus, indiferent cu cine-or vota”, mai spune Coţofan. 

Din satul Vasilivca au plecat oamenii cu autobuze să vină la Cocieri să voteze, la o distanţă de 27 de kilometri. Doar că drumul e prin Dubăsari, pe unde am trecut şi noi de vama transnistreană. Pe ei nu i-au lăsat să treacă. Au găsit însă alte drumuri, prin câmp, şi au venit. 

„De fiecare dată când sunt alegeri se întâmplă asemenea lucruri. Nu că nu-i lasă. Le fac probleme. Cei care vin mereu să voteze ştiu cum să ocolească posturile astea, prin câmp”, spune Ion Tănase, preşedintele biroului electoral Cocieri, secţia nr. 1. 

„Ca de obicei, noi când avem alegeri toate structurile de forţă ale Transnistriei sunt sculate pe alarmă. Iaca, maşinile KGB-ului fac de serviciu încă de astă-noapte”, adaugă el. 

L-am înţeles abia peste vreo oră, când am plecat cu Vanea, un localnic din Cocieri, spre satul Corjova, unde separatiştii nu i-au mai lăsat să facă urne anul acesta. Încă o palmă de pământ pe care au furat-o tacit şi mişeleşte. 

„Iaca-i, de azi-noapte tăt stau acolo. Dacă aveau suflet, le îngheţa până acum”, râde Vanea. Doi bărbaţi stau înfriguraţi în faţa unui butic de ţară, fumează şi beau din nişte pahare de unică folosinţă. Oprim maşina, Vanea îmi dă ruble transnistrene şi cobor. 

„Dar îmi dă dacă cer în română?

Îţi dă, îţi dă, magazinul e al unui moldovean.”

Bărbatul mai în vârstă îi zice ceva alăuia mai tânăr şi râd amândoi când mă apropii de ei. Zic „Bună ziua”, bărbatul de la geamlâcul magazinului îmi răspunde la fel. Îi cer o pâine. „Am sură la 2,75, sură la 4,5, albă la 3,5 şi franzelă la 4.” Îi dau bancnota mea de 50, cu faţa de cazac a pictorului ucrainean Taras Şevcenko desenată pe ea, şi-mi dă rest trei feţe ale generalui rus Alexandr Suvorov şi câteva copeici. 

Cei doi bărbaţi se urcă în Opelul break, verde închis şi fabricat probabil în anul în care m-am născut. Îi dau restul lui Vanea şi parcă i-aş zice vreo două, sunt ăia kagâbişti cum sunt eu popă. Pornim motorul şi cotim. N-apuc să-i zic să mă ducă înapoi la Cocieri. „Poftim, că se ţin de noi amu.” Ne-am mai învârtit puţin pe-o stradă cu Opelul verde scai de portbaj, dar parcă nu era râsul nostru.

Şi-apoi am început să ne jucăm leapşa prin uliţe, de mă întrebam cum de nu crapă Skoda lui Vanea când îi dă cu 70 la oră prin craterele neasfaltate. „Amuş scăpăm de ei, dar au să ne oprească miliţienii la stradă.” A doua oară pe ziua de azi, maşina din faţă a avut ghinion şi noi am trecut.