Fabule europene. Copilul rom şi ministrul său

Am văzut, în Franţa, o clasă de copii de vreo 8-9 ani care, pe drumul de întoarcere, împreună cu învăţătoarea lor, de la un spectacol  de dans contemporan  cu tema „dictatura” (Le Roi Général), a trebuit să treacă prin dreptul unei tabere de romi, instalate pe un limb de pămînt între două localităţi din Ile-de-France. În mod spontan şi colectiv copiii au început să huiduie.

Ar fi putut fi o scenă, terifiantă, din Cruciada copiilor a Florinei Ilis, dar a fost o scenă cît se poate de reală.

Am văzut, în Franţa, francezi care-i duceau în fiecare dimineaţă la şcoală pe copiii romi, instalaţi ilegal cu familiile lor în ruinele unei foste fabrici, iar francezii o făceau în maşinile lor personale, pe benzina lor, pe timpul lor, pe gratis.

Ar fi putut fi o scenă dintr-un  film edulcorat şi angelic, din acelea care ne întorc, nu-i aşa, stomacul pe dos cu propaganda lor umanistă, dar a fost o scenă cît se poate de reală.

Sinistră fabulă europeană: un tînăr rom de 16 ani ar fi furat cîteva bijuterii dintr-un apartament aflat într-un cartier „sensibil” al Franţei. Darius a fost găsit mai apoi între viaţă şi moarte, abandonat ca un deşeu fără valoare, într-un căruţ de supemarchet, de tineri pentru care cartierul lor este teritoriul justiţiei lor, singura posibilă. „Romii sunt nişte săraci care fură de la alţi săraci”, a rezumat situaţia un adolescent, dintre cei care figurează în triste şi neputincioase statistici: şomajul în rîndul tinerilor depăşeşte 35 la sută în cartierele sensibile ale Franţei.

Acest fapt divers monstruos a luat proporţii politice, Francois Hollande, preşedintele Franţei, ca şi diplomaţia românească au luat poziţii, cerînd justiţiei să-i găsească pe făptaşi. Persoanele care şi-au făcut singure dreptate, adolescenţi, tineri, fiinţe umane, căutate încă de autorităţi, riscă închisoarea pe viaţă.

Există, la nivel de animozităţi europene extreme, un risc enorm de amalgam, iar mediatizarea şi politizarea excesivă a acestei barbarii se joacă cu focul. Acolo unde băieţii de cartier au ajuns să-şi facă singuri legea faţă de orice intrus, să accentuezi faptul că victima era „rom” înseamnă să instrumentalizezi „rasismul” ca să ocultezi o problema gravă socială, economică, identitară. În acelaşi timp, să nu vezi că victima era „rom”, ar înseamna să închizi încă o dată ochii, aşa cum o fac şi autorităţile româneşti şi autorităţile franceze de atît timp, în faţa situaţiei inacceptabile a romilor în Europa, alungaţi ca nişte animale sălbatice, „stricătoare” de culturi şi de civilizaţie, de pe un teren european pe altul, la nesfîrşit.

Barbaria (dictatura) ne învaţă filozofii, istoria omenirii şi natura umană e ...naturală. Raportul dominaţie-servitute ne-a fost pus în faţa ochilor pe la 1574, ca oglindă cu hăuri încă adînci cinci secole mai tîrziu, de un tînăr de 18 ani, prieten cu Montaigne, pe numele său Étienne de La Boétie.

Drepturile omului (democraţia) ne învaţă filozofii, istoria omenirii şi natura umană sunt ...o ficţiune. O construcţie a spiritului, o poveste inventată în cel mai mic detaliu, o minciună frumoasă, voluntară. Dacă nu tragi cu dinţii de democraţie, dacă nu o întreţii, dacă nu o aperi, piere ca o fantasmă. Drepturile omului sunt sfinte pentru că nu pot fi culese de pe cîmp, sub cerul liber, drepturile omului sunt trufandale rare, la rădăcina cărora oamenii nu sapă nicicînd suficient, buruienile le invadează incontinuu, sub cerul liber, nestingherit, natural.

Pe 19 iunie, Bogdan Stanoevici, ministrul delegat al românilor de pretutindeni, îl va vizita la spitalul din Franţa pe copilul aflat în comă.

Mi-aş dori ca Darius să se trezească, într-o zi. Să afle, anecdotic, că a fost vizitat de ministrul „românilor de pretutindeni”, şi să constate, cu toată puterea vieţii, că ceva s-a schimbat, fundamental.

Să întrebe, neîncrezător: sigur nu era şi „ministrul romilor de pretutindeni”?