EXCLUSIV Dan Dungaciu. Brexit-ul în 10 puncte. Efectele asupra Europei şi României

EXCLUSIV Dan Dungaciu. Brexit-ul în 10 puncte. Efectele asupra Europei şi României

Desen Vali Ivan

Cum s-a ajuns la Brexit, de ce şi de data aceasta sondajele au fost înselătoare şi ce urmează după votul britanicilor de ieşire a Marii Britanii din Uniunea Europeană este analiza realizată de Dan Dungaciu, director al Institutului de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale al Academiei Române.

Ştiri pe aceeaşi temă

1. Sondajele au prezis greşit
 
Casandrele de servici au greşit din nou. La fel ca în alegerile parlamentare din 7 mai 2015, sondajele de opinie au fost înşelătoare. Atunci, cursa era „umăr la umăr”, dacă ar fi să ne reamintim evaluările din The Economist, dar în final conservatorii au câştigat (după 23 de ani!) majoritatea în Parlament. De ce s-a întâmplat asta? 
 
Principala cauză au fost aşa numiţii „conservatorii timizi” (Shy Tories), respectiv a acelor persoane care au perceput că atmosfera publică nu e favorabilă unui vot pro-conservator – nu e trendy! - şi au decis să îşi ascundă opinia politică înainte de votul propriu-zis.
 
 Pur şi simplu, nu şi-au declarat opţiunea. Problema în campania Brexit a fost că nu era clar cine erau de data asta „timizii”, respectiv cei care percepeau atmosfera publică ca nefavorabilă opţiunii lor şi au încercat să se „camufleze”. Până una alta, prezenţa unor personaje politice precum Nigel Farage sau UKIP a dat multora un sentiment de jenă. Doar la vot, opţiunea reală s-a făcut manifestă. „Spirala tăcerii” dinainte de referendum ascundea, de fapt, opţiunea „Leave”. 
 
2. Keep calm. Marea Britanie rămâne, cel puţin doi ani
 
Totul a început odată cu prezentarea în direct a rezultatului votului din Newcastle (12.50 a.m., ora Londrei). În acel moment, experţii BBC au făcut anunţul care ne-a ţinut treji toată noapte: „şampania trebuie probabil dusă înapoi în frigider!” - cu aluzie la jubilaţia susţinătorilor taberei „Remain” după anunţarea unui sondaj imediat după încheierea scrutinului.
 
 Şi aşa a fost. Rezultatul final a fost exact invers: 52% pentru „Leave”, 48% pentru „Remain”. Şoc şi confuzie, lira cade spectaculos. Ce urmează? Nu obligatoriu prăbuşirea prezisă. Liderii britanici s-au prezentat lucid în faţa publicului şi responsabili faţă de dificultatea deciziei. Există premise ca şi criza să fie gestionată eficace, iar şocul economic, financiar şi politic să dureze cât mai puţin. 
 
Nu există nicio obligaţie pentru a se activa imediat Articolul 50 din Tratatul de la Lisabona. Britanicii pot trimite solicitarea mai târziu, fireşte, după o serie de negocieri profunde cu liderii EU. Cuvântul cheie este negociere. Abia de atunci încolo se vor număra cei doi ani. Deocamdată, Marea Britanie este membru al UE, cu toate drepturile şi obligaţiile la zi. Cum a spus liderul european Donald Tusk imediat după rezultat, „nu există vacuum legislativ”. Liderul Cameron va pleca peste trei luni şi va preda guvernarea unui nou guvern menit să negocieze ieşirea.
 
 Din perspectivă economică, ceea ce urmează va fi dur. Dar nu e clar dacă va fi mai dur decât criza din 2008-2009, peste care, de bine de rău, Marea Britanie a reuşit să treacă relativ bine. Banca Angliei a fost fermă din acest punct de vedere, asigurând populaţia că e mai bine pregătită decât a fost înainte de criza financiară precedentă. Singura problemă rămâne Scoţia, care însă va trebui să aştepte şi să se gândească de două ori în ce UE vrea să se integreze. 
 
3. Nu daţi vina doar pe Marea Britanie!
 
Marea Britanie nu devine, prin acest vot, groparul Europei. Sau, oricum, nu singurul dintre ei. Ideea că Uniunea Europeană, partea continentală, funcţiona impecabil, mergând coerent spre un proiect asumat de cetăţenii europeni, iar britanicii superiori, xenofobi şi imperiali au aruncat totul în aer este incorectă.
 
 Criza a lovit toată Europa, inclusiv cea continentală, cu mult înainte de referendum, doar că expresia crizei în Marea Britanie a luat forma specială a Brexit-ului – mult mai uşor de luat decizia pentru referendum pentru o ţară izolată geografic şi mental şi care era de la începutul intrării ei în UE eurosceptică. În alte state, criza de încredere în UE capătă alte forme specifice: Austria, Franţa, Polonia, Ungaria, Polonia, Italia, statele nordice etc. În realitate, Brexitul nu este cu prioritate cauza crizei UE, ci (şi) o consecinţă a ei.
 
Argumentul că Marea Britanie a luat unilateral o decizie care ne priveşte pe toţi şi ne afectează vieţile de zi cu zi este corect. Dar Marea Britanie a luat acestă decizie pentru că avea dreptul. Şi pentru că, indiferent de naivităţile sau visele noastre, UE ca entitate nu este un spaţiu politic şi democratic. Nu există aşa ceva şi nu e clar dacă va fi vreodată. Doar statele naţionale au, deocamdată, aceste atribute. 
 
Şi argumentul despre egoismul profund al britanicilor şi iresponsabilitatea lui Cameron este valid. Însă e incomplet. Altcineva ar putea invoca, cu temei, şi egoismul economic fundamental al germanilor, care, fără să întrebe şi fără să consulte niciun partener european, au deschis porţile migranţilor aflaţi la frontierele europene în UE şi i-au invitat înăuntru. 
 
Aveau ei dreptul să facă asta? Decizia a fost, desigur, umanitară şi generoasă. Cancelarul Angela Merkel poate ajunge în Rai pentru acest gest, dar UE, cu siguranţă, nu. Se poate duce, vertiginos, în cealaltă parte. Căci ar fi ridicol să pretindem că decizia germanilor nu a avut niciun efect asupra referendumului din Marea Britanie...
 
4. UE a murit! Trăiască UE?
 
Donald Tusk a sugerat în discursul său ulterior anunţării rezultatului Brexitului că UE rămâne unită iar cei 27 de membrii rămaşi sunt decişi să ducă procesul mai departe. Cât despre rezultat: „Ceea ce nu te omoară, te întăreşte”, a spus în încheiere liderul european, invocând emoţionat o pildă pe care i-o repeta, în momentele cele mai grele, tatăl său (a nu se înţelege totuşi că tatăl preşedintelui Consiliului European ar fi fost... Friedrich Nietzsche).
 
Teoretic, europenii au o şansă enormă, pe care unii o exhibă aproape indecent. Eliberaţi de orgolioşii britanici,  ridicoli cu „Englishness”-ul lor pompos, Europa continentală se poate reforma şi merge mai departe spre mult aşteptata unificare. O Europă continentală poate acum duce visul european mai departe, eliberaţi de un actor care, de la începutul integrării sale europene – „cal troian” al Americii, cum o numea De Gaulle - a intrat acolo ca să ţină Europa în loc. 
 
Urmează proiecte noi, reforme, întoarcerea la popor („ţineţi cu poporul să nu rătăciţi” - versiunea UE), lideri vizionari şi noi proiecte europeniste/federaliste. Cam asta au sugerat unii lideri şi comentatori europeni. Sună bine, prea bine, nerealist de bine. Pentru că votul britanicilor nu va duce obligatoriu la unitatea de nezdruncinat a europenilor continentali, ci, posibil, la dezintegrarea lor. 
 
5. Je suis... UK!
 
Naraţiunea simplistă „Europa continentală federalistă” versus „Marea Britanie anti-europeană” este pur şi simplu falsă. În realitate, cum am văzut, Europa continentală a fost şi este marcată de tensiuni separatiste, iar fantoma care bântuie astăzi Europa nu este fantoma federalismului, ci fantoma dezintegrării.
 
 Se poate contracara criza? Pe termen scurt, imposibil. Suntem în situaţia în care UE pretinde că se poate reforma sau modifica pentru a răspunde actualelor provocări şi angoase, dar nu e clar cum. Cum să pui împreună şi democraţia şi reforma proiectului european? Aceasta e dilema. Reformă radicală nu se poate face fără o asumare explicită a unui elitismul inevitabil al Bruxellesului, respectiv o atitudine care aminteşte de secolul al XVIII-lea al „despotismelor luminate”.
 
 Doar la acest nivel elitist şi ezoteric se mai poate accepta şi se poate spera la un aranjament pan-european. Este o tendinţă riscantă, însă, pentru că ridică cu şi mai multă acuitate problema democraţiei europene sau a deficitului democratic. Acesta este secretul lui Polichinelle în UE. Nu există „democraţie europeană”, pentru că nu există nici spaţiu public european, nici reprezentare adecvată, nici cicluri electorale, nici candidaţi la nivel continental. Iar dacă vrei democraţie, transparenţă şi „accountability” nu mai faci reformă niciodată...
 
6. Identitatea trebuie asumată, nu repudiată
 
Miza principală a referendumului din Marea Britanie a fost legată de problema migraţiei, respectiv de ideea identitară, care nu va mai putea fi eludată sau ignorată. Identitatea a învins economia. Când avem de-a face cu fenomene care ating palierul existenţial – spaimă, teamă, incertitudine -, acestea vor apărea, fie şi mediat, în prim plan. Ce va urma de aici încolo în Europa continentală va fi asocierea tot mai pregnantă a migraţiei cu dimensiunea identitară, cu efecte politice pot mai vizibile pe continent.
 
 Efectele vor fi două: apariţia în prim plan pe scena politică europeană a partidelor de formulă identitară şi/sau preluarea valorilor acestora de partidele de mainstream (partide din sistem) cu scopul de a atenua ponderea electorală a celor dintâi. Efectele însă, şi într-un caz şi în celălalt, vor fi similare. În această situaţie, ideea de „more Europe” ca soluţie este deopotrivă naivă şi periculoasă. O accentuare a acestei „soluţii” în acest moment va genera efecte contrare şi măsuri politice reactive. 
 
Orice exces federalist astăzi riscă să creeze o contrareacţie şi mai virulent antieuropeană. În acest moment starea de spirit a europenilor este cunoscută, iar politicienii locali nu pot merge împotriva curentului. La limită, vor prefera să imite modelul britanic şi să solicite referendumuri. Cine va avea curajul politic să se opună?
 
7. Germania - „naţiunea indispensabilă”
 
Cine va opri criza? Şi, mai ales, cum? Actorul spre care se îndreaptă toate privirile este Germania. Fără UK în UE, Germania iese şi mai mult în prim plan, dar şi cu dificultăţi enorme alături de o Franţă pentru care Brexitul nu înseamnă „more Europe”, ci potenţial exemplu demn de urmat. Germania va trebui să mute. „Naţiunea indispensabilă” de care vorbea un politician polonez trebuie să devină aşa ceva. Cu ce consecinţe politice sau strategice? E prea devreme să ne pronunţăm. Dar vor fi. 
 
În ultimul număr din Foreign Affairs, Ministrul de Externe german, Frank-Walter Steimeier vorbeşte, curajos şi fără precedent despre „Germany' s New Global Role”: „circumstances have forced it into a central role. Perhaps no other European nation’s fate is so closely connected to the existence and success of the EU”. 
 
Şi asta era înainte de Brexit. Pentru a conduce Europa, Germania trebuie însă să devină puternică din toate punctele de vedere: economic, politic, strategic. Iar strategic va deschide relaţia Europei spre Est, cu Rusia, pe o partitură deja prescrisă. Cum va reacţiona Franţa? Se va opune, o va urma sau se va ocupa de „zona ei de influenţă”, respectiv Mediterana. Ce va (mai) rămâne din Europa atunci? E o miză esenţială: relaţia Germania – Franţa este cea care a creat Uniunea Europeană. E şi cea care o poate compromite iremediabil. 
 
8. „Small is beautiful”. În UK, Trump l-a învins pe Obama
 
Cum se uită America la acest tablou? Nu ştim încă. Ştim doar atât. În campania din Marea Britanie au fost implicaţi, direct sau indirect, şi lideri importanţi din Statele Unite. 
 
Barack Obama a fost susţinătorul taberei „Remain”, făţiş, explicit, elocvent. S-a dus acolo, a vorbit şi a sperat că britanici îl vor asculta, după care s-a dus la europeni şi le-a spus şi lor că Europa trebuie să stea unită. Dar britanicii nu l-au ascultat. L-au ascultat pe un alt lider american, mult mai bine aşezat, se pare, pe starea de spirit care cuprinde astăzi nu doar Europa, ci spaţul euroatlantic în integralitatea lui. 
 
Este vorba despre Donald Trump, cel care, prin mesaje elocvente a sugerat că susţine o Mare Britanie independentă. A câştigat Donald Trump, ceea ce nu va trece neobservat peste ocean, iar eventualitatea unei victorii a candidatului republicat va face axa SUA-Marea Britanie şi mai importantă decât până acum. Cu efecte strategice asupra Europei, dar şi asupra Estului acesteia, până în... Rusia. 
 
9. Rusia se cruceşte şi pregăteşte şampania
 
Ruşii nu au intervenit în discuţia legată de Brexit, iar Putin nu s-a pronunţat pe chestiune pentru un singur motiv. În mintea liderilor ruşi nu încape ideea că, prin referendum, europenii îşi pot face atât de mult rău singuri! Şi că, în ciuda faptului că ştiau că Brexit-ul va fi un rău pentru Europa, admit ca referendumul să se desfăşoare aşa de... haotic (a se citi „necontrolat”). 
 
O asemenea ideea nu încape, pur şi simplu, în minte decidenţilor de la Moscova: nu contează cine votează, contează cine numără voturile! Acesta este modus operandi în spaţiul fost sovietic, unde un asemenea referendum nu ar fi avut loc niciodată. Astfel că, la aflarea rezultatului, Moscova a fost cel puţin la fel de nepregătită precum Bruxelles-ul. 
 
Iar înainte de a-şi calcula mişcările şi reacţiile trebuie să se dezmeticească: cum pot fi europenii ăştia atât de tâmpiţi ca să ne ajute pe noi cu atâta inocenţă şi iresponsabilitate?!!! Brexitul va servi evident ca o mănuşă pentru campania anti UE şi anti NATO a Moscovei, deopotrivă internă şi externă. În plus, o Europă fără Marea Britanie e o Europă mult mai concesivă faţă de Federaţia Rusă...
 
Dacă cineva a fost realmente surprins de rezultatul referendumului, acel cineva a fost cu certitudine Kremlinul!
 
10. România în lumea lui G0
 
Dar România? Dacă ar fi să indicăm o carte care să fi anticipat cu acurateţe anul 2016 aceasta este „Every Nation for Itself: Winners and Losers in a G-Zero World” a lui Ian Bremmer. Ideea e simplă: Nu (mai) trăim în lumea lui G-8, nici în cea a lui G-20, nici măcar în lumea lui G-2 (SUA şi China). Nu există nicio coordonare globală, peisajul puterii se schimbă, iar alianţele sau structurile existente nu mai funcţionează decât formal. Fiecare, cât poate şi unde poate, joacă pentru sine. Asta înseamă G-0. Este, desigur, o stare de tranziţie; dar una care marchează profund lumea în care trăim. 
 
După Brexit şi resurecţia „sfântului egoism naţional” în toată Europa, lumea lui G0 este tot mai pregnantă. Ce e de făcut? Ca orice actor care nu poate influenţa decizii majore, Bucureştiul trebuie să înţeleagă în primul rând ce se întâmplă. Lumea în care va trăi va fi alta după Brexit. Că efectul politic imediat în Europa va fi „more Europe” sau „less Europe” urmează să vedem, dar orice ar fi trebuie tratat cu un optimism bine temperat. 
 
Cu calm şi fără efuziuni inutile. Litaniile pe marginea Brexitului trebuie să înceteze cât mai repede. Nu vor fi efecte directe asupra românilor de acolo – migraţia selectivă va continua, în beneficiul Marii Britanii şi a celor care vor fi acceptaţia acolo, iar efectele asupra României vor fi mai degrabă indirecte. 
 
Ceea ce trebuie înţeles e că soluţia nu poate fi decât internă, dincolo de adeziunea europeană asumată firesc. Şi asta înseamnă: instituţii puternice, stat funcţional, consistenţă internă a populaţiei şi asumarea mizelor de politică externă legate de vecinătatea nemijlocită a României. Nimeni nu va mai face asta în locul nostru.
 
 În acest moment prezenţa şi semnificaţia românească în regiune nu sporeşte, nici economic nici strategic, fie că este vorba despre Marea Neagră (incidentul bulgar), NATO (România nu îşi va îndeplini obiectivele la Varşovia) sau pe dimensiunea estică (ieşirea obstinată a Bucureştiului din dosarul R. Moldova, unde refrenul cu integrare europeană a republicii va fi şi mai ridicol de aici încolo).
 
Brexitul nu va face decât să accentueze aceste tendinţe, iar Rusia încurajată de votul britanicilor va deveni şi mai prezentă pe teren. Provocările Brexitului pentru România sunt provocările unui stat care trebuie să înţeleagă că timpul retoricii goale şi a corectitudinii (geo)politice a trecut. E miza unei generaţii politice. 
 
citeste totul despre: