Europa în regim de urgenţă

Se poate să se termine cu succes reuniunile convocate la Bruxelles sub semnul urgenţei şi disperării provocate de haosul generat de managementul crizei refugiaţilor. Se poate deoarece presiunile au devenit din ce în ce mai mari, silind politicienii să ia acum o decizie.

Am tot vorbit de aceste lucruri, cred că deja aţi obosit citind despre documentele Comisiei Europene şi ce se pune, din nou, în faţa decididenţilor europeni, azi în Consiliul JAI, mâine la nivelul Summitului extraordinar consacrat migraţiei cu participarea şefilor de state şi guverne.

Există însă, de acum, un element cu totul nou, care, la nivelul politicii europene, arată cât de fragile sunt jocurile, atâta timp cât se va continua sistemul de acum, adică balansul continuu şi nehotărât între decizia naţională şi cea comunitară. Ce vedem în acest moment, ca rezultat direct al lipsei de soluţii şi mecanisme comunitare eficiente, este o revenire uluitor de rapidă la politici super-restrictive naţionale, închideri de graniţe, instituire de măsuri de forţă. Fiecare ţară urmându-şi propria logică şi închizându-şi spaţiul naţional pe cât de bine ştie, cu ce forţe are la îndemână, construindu-şi propria logică de supravieţuire.

Şi asta este de înţeles, atâta timp cât, la Bruxelles, nu se putea ajunge la o minimă bază de soluţionare a crizei. Numai că, odată cu propunerea Guvernului Ungariei, larg susţinută de Parlament, de a da aprobare forţelor armate să folosească muniţie de război împotriva migranţilor care încearcă să treacă graniţa (cu specificarea că „nu trebuie provocate răni mortale“), Uniunea Europeană lasă să se deschidă o breşă extrem de periculoasă.

Din motive multiple. În primul rând, se demonstrează că s-a ajuns la o situaţie de tip „ameninţare de securitate naţională“ într-atât de gravă încât un stat membru UE şi NATO ia (sau este nevoit să ia) o asemenea măsură-limită fără să se mai gândească la posibilitatea normală de a solicita avizul, acordul sau acţiunea în cooperare a colegilor de alianţe. Fără ca cele două alianţe să schiţeze măcar vreun gest de alarmă, îngrijorare sau condamnare faţă de o măsură unilaterală ce produce efecte în mijlocul Europei.  

Teoretic cel puţin, în cazul în care se constata realitatea unei asemenea ameninţări anunţate de un stat membru, fiecare dintre cele două structuri, NATO şi UE, au definite protocoale foarte clare de intervenţie şi ajutor, asistenţă pe paliere complexe...de ce nu au fost amorsate? De ce toată lumea nici măcar nu mai vrea să comenteze absurditatea şi tragicul indicaţiei transmise trupelor ungare de a nu provoca răni mortale, în totală contradicţie cu misiunea primă a forţelor militare în acţiune: în momentul în care se deschide focul, scopul este de a provoca răni mortale. Pentru asta sunt concepute şi armele folosite de militari, spre deosebire de cele non-letale destinate forţelor de ordine.

Dacă se tolerează asta, fie asistăm la falimentul liniilor de comandă comune la nivelul alianţelor (ceea ce îmi este imposibil să cred), fie suntem martorii unui montaj de presiuni suplimentare din partea „statelor refuzului“ care să-şi maximizeze condiţiile de negociere ulterioară şi poziţia viitoare de lider pe linia de est a ceea ce va fi viitorul spaţiu de securitate al Europei.

Sigur că, până la urmă, cu toate concesiile imaginabile, se va ajunge la o soluţie oarecare pe celebra problemă a repartizării refugiaţilor. Poate nu va mai fi obligatorie doarece toate statele au fost convinse de ideea cea bună, poate se va renunţa la criteriile matematice de repartizare deoarece acceptarea nevoii de relocare va duce la noi târguieli şi noi scheme altfel calculate. După cum ştiţi, totul este posibil în politică, iar principiile şi afirmaţiile, cu cât sunt mai categorice şi inflexibile, cu atât se uită mai repede, mai ales dacă la orizont se anunţă presiuni de toate felurile.

Dar există o certitudine: după această criză, Europa nu va mai arăta la fel. Pentru a nu reveni la coşmarulstatelor naţionale independente şi alianţelor provizorii care a însângerat timp de secole continentul nostru, va fi nevoie să se meargă urgent spre o soluţie comunitară reală. Una de forţă. cea despre care, foarte curând, vor vorbi Francois Hollande şi Angela Merkel la Strasbourg, într-o adresare comună în faţa Parlamentului European.

Nu mai e timp de pierdut, Europa nu-şi mai poate permite soluţii naţionale abulice şi contradictorii, Europa trebuie să devină rapid, foarte rapid, Europa Unită.

Una care-şi va dezvolta un Sistem Schengen modificat la nivel de regulamente şi dispunând de un sistem unificat de control şi paza frontierelor externe, în paralel cu definirea instituţiilor şi sistemelor care vor defini puterea zonei Euro, inclusiv a Parlamentului propriu, acolo unde se va concentra adevărata putere economică şi de decizie politică.

Europa se confruntă cu o criză structurală şi cred că acum se negociază nu numai o formulă de ieşire, ci noua structură, noua configuraţie de forţă a Europei Unite. Spaţiile Schengen şi Euro vor fi întărite, nu vor mai semăna cu ceea ce a produs problemele, indeciziile şi ambiguităţile de acum, membrii jocului vor fi legaţi de angajamente cu mult mai precise, ferme şi obligatoriu de pus în aplicare ca până acum.

Nu cred că va fi vorba despre continuarea sistemului actual al Europei cu mai multe viteze şi cu sisteme de luarea deciziilor în formule atât de diferite ca până acum. Mulţi şi-ar fi dorit asta, dar nu se mai poate.

Fără ezitare, cred, se va trece la măsuri de forţă, acesta fiind sensul presiunii politice de acum, dar şi rezultatul tuturor analizelor pe care le-am văzut la Bruxelles, analiştii fiind unanimi în susţinerea soluţiei europene unice. Este sigura cale de ieşire din cee ce riscă să devină un peisaj odată de forţă şi care explodează sau se dezintegrează cu mare viteză, sub ochii noştri, fără ca vreuna dintre soluţiile aplicate să fi dat rezultate.

Este oare capabilă Europa să se solidarizeze până la capăt cu propriul său vis instituţional european? Câte dintre Statele Membre au înţeles dimensiunea şi profunzimea mişcărilor de acum şi şi-au creat deja structurile şi mecanismele de conexiune cu ceea ce va fi Europa aceasta cu dublă definiţie Schengen/Euro asupra căreia se va concentra motorul franco-german?

România n-a profitat de criză pentru a-şi crea şi consolida o cale privilegiată şi rapidă de acces spre cele două spaţii definitorii, ba chiar ne-am bucurat că, nefiind în ele, ni se părea că nimic nu ne va atinge. Opţiune naţională indiscutabilă, la fel de importantă ca şi promisiunea solemnă că în România nu vor fi admişi pentru relocare mai mult de 1700 de refugiaţi.

Acestea fiind spuse, să vedem ce va fi în seara asta, să vedem ce se va spune mâine. Să vedem unde ne situăm acum cu adevărat şi, mai important decât orice, unde vom spune că vom fi mâine.

Dacă vom şti, când vom şti, vom spune. Alţii, veţi vedea, ştiu deja răspunsurile. Planul există, intenţia cert este acolo, timpul a venit, alianţele s-au construit.

Şi noi?