Scriitorul francez Eric Naulleau, despre refugiaţii din Franţa: „Ţara noastră şi-a pierdut obrazul”

Refugiaţii blocaţi în „jungla” de la Calais, al căror număr s-a triplat în trei săptămâni şi care trăiesc în condiţii de promiscuitate greu de imaginat pentru orice ţară europeană, nu visează decît să ajungă în Anglia. Bariere înalte de patru metri protejează, pe o lungime de doi km, cheiurile de îmbarcare şi accesul, pe mare, în Marea Britanie. 800 de cineaşti, scriitori, filozofi şi intelectuali francezi au ieşit din tăcere.

Franţa nu e pe ruta directă a imigranţilor. Franţa n-are a pune sîrmă ghimpată la graniţe, cum o face Slovenia, în aceste zile. Dacă nu cumva situaţia explozivă de la Calais, unde sunt 6000 de irakieni şi de sirieni, într-o tabără imundă numită „jungla”, nu e şi ea un ţarc de sîrmă ghimpată. Refugiaţii blocaţi la Calais, al căror număr s-a triplat în trei săptămâni şi care trăiesc în condiţii de promiscuitate greu de imaginat pentru orice ţară europeană, nu visează decît să ajungă în Anglia. Bariere înalte de patru metri, protejează, pe o lungime de doi km, cheiurile de îmbarcare şi accesul, pe mare, în Marea Britanie. 800 de cineaşti, scriitori, filozofi şi intelectuali francezi au lansat un apel pentru a alerta opinia publică şi guvernul cu privire la soarta rezervată refugiaţilor din regiunea de nord a Franţei.

A şasea putere economică a lumii - chiar pe timp de criză, şi patrie europeană a drepturilor omului, Franţa trăieşte şi ea cu spaima de imigranţi. Dacă nu cumva e o cristalizare a unei panici mai profunde şi mai urgente: adevăraţii cuceritori sunt, de fapt, adepţii extremei drepte, care instrumentalizează politic şi se lasă purtaţi de fenomenul refugiaţilor.

Eric Naulleau (foto), scriitor şi editor, realizator tv şi publicist, o spune cu nerv şi cu pasiune. Îi mulţumesc pentru a fi acceptat preluarea acestei tribune.  

«E o urgenţă ca Franţa să redevină stăpînă pe sine!

Lăsîndu-i să prospere pe liderii opiniilor extremiste, Franţa se desfigurează. Ar fi timpul să-şi regăsească generozitatea, care reprezintă identitatea sa.

Identitatea franceză nu e ameninţată de 24 000 de refugiaţi sirieni. Ceea ce ameninţă în profunzime identitatea franceză e minarea pe care o produc Frontul Naţional, de ani de zile, o falie a opoziţiei care îi răspîndeşte ideile, fără curajul de a i se alătura, vreo pătrime de editorialişti la vedere, cîţiva intelectuali suplinitori, o mînă de idioţi utili, islamofobi recidivişti precum Michel Houellebecq în romanul Supunere, fără să uităm diverse alte oficine care reunesc toate extremele, ca să grăbească deznodămîntul răului, şi toţi aliaţii lor.

Responsabilitate colectivă, din care nu-l voi exclude pe autorul acestor rînduri, pentru că groparii unei anumite idei despre Franţa au forţa slăbiciunilor noastre.

Ofensaţi de corectitudinea politică, de coterii, de pofta niciodată sătulă de putere reală sau simbolică, de îndepărtarea de popor şi de realitatea trăită de acesta, care caracterizează atîtea medii de stînga, am încuviinţat ca spiritele noastre cele mai puternice să se dueleze, prost, cu reprezentaţii noştri cei mai caricaturali. Ar fi fost cu mult mai bine să ne cheltuim energia în refondarea unei gîndiri progresiste (...)

Cu ce rezultat? Ţara noastră nu-şi mai seamănă, cu milioane de cetăţeni înfricoşaţi de apariţia unui străin în zdrenţe, doar pentru că se declară musulman. Ţara noastră e de nerecunoscut, un borcan cu peştişori roşii în apă tulbure, a căror memorie nu mai ştie să reanimeze amintirea timpurilor nu foarte îndepăratate în care vapoare pline cu imigranţi evrei străbăteau zadarnic cele şapte mări în căutarea unui port primitor – iar pasagerii făceau cale întoarsă spre Germania, ca să aibă parte de cea mai cruntă soartă, la Auschwitz sau în alte locuri.   

Ţara noastră e desfigurată, fiica cea mare a unui Biserici ai cărei fii, precum primarul din Roanne sau cel din Belfort, propovăduiesc cea mai puţin creştină dintre acţiunile caritabile, refuzînd să găzduiască nefericiţi de o altă credinţă decît a lor. Din fericire Papa Francisc a salvat onoarea acestor curioşi enoriaşi, şi a invitat fiecare comunitate catolică să găzduiască cîte o familie aflată în cea mai mare mizerie materială şi morală - bunul Sfânt (François d'Assise) nu s-ar dezice !

Ţara noastră nu mai este Franţa, popor care a uitat că unii - între cei mai buni dintre noi, s-au refugiat aici în timpuri de restrişte, fugind de toate tiraniile (evrei, ruşi albi, armenieni, spanioli, cambogieni, intelectuali din Europa de Est…). Şi dacă nu ei sunt aceia, atunci e vorba de fratele lor – şi al nostru, prin urmare. Ţara noastră şi-a pierdut obrazul, unii i-au trîntit o mască, ca aceea pe care primul ministru ungur, Viktor Orban, le-a ordonat să o poarte poliţiştilor, împotriva pretinselor boli ale imigranţilor. Dar nimeni nu-şi aminteşte de vreo astfel de precauţie cînd, pe 2 mai 1989, mii de unguri au profitat de desfiinţarea sîrmei ghimpate dintre ţara lor şi Austria.

Venerabila noastră ţară îşi pierde busola, venerabila noastră ţară abandonează Sudul, venerabila noastră ţară se uită spre Est, de unde vine exemplul Germaniei. Venerabila noastră ţară s-a rătăcit cu totul. Ţara noastră îşi pierde culorile, care au fluturat sus de tot în timpul campaniei din Libia, cu consecinţe dezastruoase prin criza migranţilor, pe care le măsurăm fără încetare, - iar ezitările faţă de Bachar Al-Assad, alias măcelarul damaschin, au mers în aceeaşi direcţie.

Fără îndoială Franţa nu poate primi toată « mizeria » lumii, dar ea trebuie să-şi ia măcar partea care-i revine, ca un bumerang.

 Allons enfants de la patrie, a venit timpul generozităţii faţă de cel care şi-a pierdut-o pe-a lui.

 Eric Naulleau

© Le Monde »

Eric Naulleau este scriitor, editor, traducător şi animator francez de televiziune. În anii 2000, a editat, la Paris, prima serie a revistei românofile „Seine et Danube”. Moderează cunoscuta emisiune de actualitate culturală „Ça balance à Paris”. Ultima carte publicată : Parkeromane, Belfond, 2015.  

După opiniile exprimate de Mircea Cantor, Norman Manea şi Eric Naulleau, într-un articol viitor voi da cuvântul, pe subiectul refugiaţilor, Alexandrei Badea, cunoscut autor dramatic şi regizor, stabilit la Paris.