Duşmanii Europei pîndesc : să ne amestecăm şi mai mult unii cu alţii !

Mă tot întreb ce înseamnă, în cotidian, să fii european ? în ce măsură  şi prin opoziţie cu ce suntem europeni, fiecare dintre noi, românii, italienii, francezii,  bulgarii… şi mîine croaţii din UE ?

Uniunea Europeană împlineşte, în 2013, 20 de ani. Pentru această cifră rotundă iau în calcul Tratatul de la Maastricht care a pus bazele UE şi a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993. La 1 iulie 2013 Croaţia va fi,probabil, al 28-lea stat membru. Anul trecut UE a primit Premiul Nobel pentru pace pentru susţinerea progresului democraţiei şi a drepturilor omului în Europa şi în lume. Simbolic e enorm : UE este o entitate, un organism cu o anumită greutate (măsurabilă).

Criza economică a ridicat însă garduri şi reclădit ziduri pe care Uniunea Europeană le-a tot dărîmat în ultimii 20 de ani. Încă neomogen, costul vieţii diferit de la o ţară la alta, a exacerbat concurenţa şi a antrenat , în interiorul UE, replieri naţionaliste şi o revoltă bazică : vezi delocalizările de intreprinderi, vezi mişcarea made in France care-i incită pe francezi să cumpere produse fabricate în hexagon pe motiv că vor salva locuri de muncă naţionale. Criza a născut un fel de rîcă între vecini europeni pentru care Europa e deodată prea departe, prea abstractă, ca orice ideal.

Şi totuşi, la scară istorică, civilizaţională, nu există progres mai mare al omenirii decît mixitatea. Faptul că ne amestecăm unii cu alţii, în ciuda adversităţilor de tot felul, economice, politice, religioase, antropologice, etc  e un mare pas înainte al speciei…Egoismul este înscris în genele noastre, explică biologul Christian de Duve, laureat Nobel,  şi adaugă, năucitor : de aceea a apărut cu necesitate Isus Hristos în istoria omenirii, tocmai pentru a remedia această moştenire genetică a egoismului prin iubirea aproapelui. (vezi  Christian de Duve, "De Jésus à Jésus... en passant par Darwin", Odile Jacob, 2011.)  

Poate că sentimentul/conştiinţa de a fi european trece obligatoriu astăzi – la crise oblige – prin lărgirea apăsată a teritoriului pînă la vecinul inamic. Cine sunt astăzi duşmanii Europei ?

Voi cita din filozoful şi academicianul francez Jean d’Ormesson care, scriitor de o impecabilă eleganţă stlistică, dublată de o splendidă (auto)deriziune,  se preface că-şi  povesteşte viaţa în volumul Qu’ ai-je donc fait, şi  de fapt o istoriseşte pe cea a omenirii, cu salturi miraculoase dar şi oribili paşi înapoi, cu valori ireductibile şi incompatibilităţi fără speranţă. (spre anecdotă, Jean d’O s-a născut la Paris în 1925, dar, cu un tată diplomat, a copilărit pentru scurt timp la Munchen, iar mai apoi în Bucureşti şi în pădurile înzăpezite ale Bocovinei !)

La pagina 251 (ediţia Robert Laffont, 2008), o profeţie despre democraţie şi despre Europa :

« Mă cam îndoiesc, la drept vorbind,  (…) că democraţia va fi ultima stare definitivă din istoria umanităţii, dar este etapa necesară pentru evoluţia noastră. Dificil să i te opui. Rămîne de văzut sub ce forme va supravieţui. E deja roasă, pe dinăuntru, de diferiţi agenţi de dezintegrare. Iar adversarii nu dezarmează nici ei.

Timpurile sunt ale mulţimii. Poporul, în Occident, a cîştigat în faţa oricărei alte forme de putere. Masele din China şi din India – doi copii din trei sunt chinezi sau indieni – câştigă în faţa unui Occident a cărui greutate relativă deminuează progresiv. În lumea de mîine Franţa, Germania, Anglia, vor deveni regiuni comparabile cu cu ce erau altădată Anjou, Saxonia, Ţara Galilor. Singurul lor viitor este Europa.  Europei înseşi îi va fi greu să lupte cu 3 miliarde de locuitori proveniţi din Chindia. »

O urare uriaşă (cît pentr-un veac !), la început de 2013 : pînă vom reuşi să mutăm graniţele şi mai departe, să ne amestecăm unii cu alţii şi mai mult, aici, în mojarul Europei.