Două guverne conduse de socialişti şi unul condus de un liberal

Chiar dacă sunt interesaţi de politica din ţara lor, cetăţenii europeni nu ştiu, în general, prea multe despre evoluţia democratică din celelalte state-membre.

Rari sunt cei care urmăresc altceva decât alegerile parlamentare şi, acolo unde e cazul, scrutinele prezidenţiale din afara locului de baştină. N-am întâlnit încă pe nimeni, în afara unor specialişti în ştiinţe politice, care să caute date despre alegerile locale din cele 28 de ţări ale Uniunii.

Adevărul e că nu toate chemările la urne sunt interesante. Dar chiar şi atunci când nu ne pasionează, ele pot indica, totuşi, cum evoluează sensibilităţile politice din diverse părţi ale Europei, mai ales atunci când le privim comparativ. Ceea ce s-a petrecut în trei dintre statele europene în ultimele 10 zile e, de pildă, relevant pentru sprijinul de care se bucură două guverne conduse de socialişti şi unul condus de un liberal.

Astfel, duminică, 15 martie, lituanienii au mers la turul al doilea al alegerilor municipale. Cu două săptămâni înainte, fuseseră deja decise 19 dintre cele 60 de primării cât are Lituania. Per total, social-democraţii, care controlează guvernul,  au câştigat 16 mandate, în vreme ce principalele două partide de opoziţie – Uniunea Patria şi Mişcarea Liberală – au reuşit să se impună în 11, respectiv 9 primării. Celelalte două partide care deţin portofolii în guvern – cel Laburist, respectiv Ordine & Dreptate – au obţinut doar câte 3 primării. Înfrângerea pare să fi fost mai amară în cazul celui dintâi, drept pentru care Loreta Grauziniene, preşedinta parlamentului, a demisionat de la şefia partidului. Două au fost noutăţile aduse de aceste alegeri locale: a fost prima dată când primarii au fost desemnaţi în mod direct, iar interesul a fost atât de mare încât trei dintre candidaţii înfrânţi la prezidenţialele de anul trecut s-au înscris în cursa pentru primăria din Vilnius; unul dintre postulanţi a fost primarul în funcţie, care a pierdut însă acum, în faţa tânărului Remigijus Simasius. Inedit a fost şi faptul că în competiţia politică au putut să intre aşa-numitele „comitete electorale”, pentru a susţine candidaturi din afara partidelor; patru dintre ele au reuşit să impună învingătorul, dar aceste comitete au fost acuzate că sunt instrumente ale unor oameni de afaceri foarte bogaţi, care caută să controleze municipalităţi importante.

Miercuri, 18 martie, au fost chemaţi la urne şi olandezii, care au votat pentru membrii consiliilor provinciale. A fost un scrutin important, nu doar fiindcă, la fel ca-n Lituania, a fost vorba despre un test pentru guvern, dar şi întrucât aleşii din cele 12 provincii desemnează apoi membrii Senatului. În raport cu alegerile precedente, din 2011, laburiştii din PvdA au pierdut mai multe poziţii, cea mai importantă fiind Amsterdamul, pe care l-au controlat în ultimii 65 de ani. Şifonat a fost şi cel de-al doilea partid din guvernul Rutte, VVD, care a pierdut în total o cincime din mandate. Cel mai bine au ieşit din confruntarea electorală liberalii din D66 şi membrii Partidului Socialist, care au criticat sever austeritatea promovată de guvern, primii – de la dreapta VVD şi ceilalţi – de la stânga laburiştilor. A confirmat scorul bun de la europenele de anul trecut, când a obţinut un mandat, şi Partidul Drepturilor Animalelor, care şi-a dublat susţinerea în provincii. În schimb, Geert Wilders, de a cărui ascensiune se temea multă lume, a avut un rezultat mai slab decât acum patru ani. Pe de altă parte, scorul scos de cei doi parteneri guvernamentali – doar 26% din totalul mandatelor puse în joc – i-a făcut pe unii comentatori să vorbească despre o criză şi chiar despre posibile alegeri anticipate. Rutte s-a aşezat, însă, la masa negocierilor, pentru a găsi o formulă de cooperare la nivelul Senatului, care urmează să fie desemnat în mai, dar a cărui compoziţie e deja clară încă de-acum. Notez, de asemenea, că şi la alegerile de acum Olanda a păstrat, în ciuda criticilor formulate de Consiliul Europei, o practică veche de vot, în virtutea căreia un cetăţean poate fi abilitat, prin declaraţie scrisă, să voteze pentru alte trei persoane. O colegă olandeză din Parlament, care era cu mine în Turcia în ziua alegerilor de acasă, mi-a spus că a mandatat o vecină să voteze în locul ei...

În fine, duminică, 22 martie, s-a ţinut în Franţa primul tur al alegerilor departamentale. Din punct de vedere strict tehnic, a fost un scrutin cu reguli noi: cei 4.108 consilieri sunt aleşi în 2.054 de cantoane, potrivit unei formule electorale majoritare în circumscripţii cu două locuri (binominale). Cum partidele din Franţa sunt obligate să respecte paritatea, fiecare formaţiune a prezentat drept candidaţi câte o femeie şi un bărbat, în aşa fel încât la final fiecare gen va avea 50% din mandate. Un cuplu câştigă din primul tur dacă obţine majoritatea voturilor exprimate, cu condiţia ca aceasta să însemne minimum 25% din totalul înscrişilor. La fel ca şi la legislative, în turul al doilea intră toate formaţiunile care au minimum 12,5% din voturi în prima rundă, iar învingător e cuplul care ia cele mai multe sufragii. Scandalul principal în campanie a fost legat de Marine Le Pen, şefa Frontului Naţional. Ea a fost acuzată de preşedintele Parlamentului European, Martin Schulz, că le-a impus deputaţilor europeni din FN să angajeze pe post de asistenţi parlamentari militanţi de partid. Scrutinul a fost important şi pentru UMP, partidul lui Sarkozy, aflat la prima confruntare electorală după revenirea fostului şef al statului în politica partizană. UMP şi FN s-au întrecut în critica socialiştilor, profitând de cotele dezastruoase de încredere ale preşedintelui Hollande şi premierului Valls. Sarkozy s-a aliat cu centriştii din UDI, iar socialiştii - cu „diverse stângi”, pentru a-şi spori şansele. Trebuie spus că, înaintea alegerilor de duminică, raportul stânga-dreapta era, la nivelul departamentelor, 60%-40%.  La urne, UMP şi aliaţii săi au obţinut aproape 37%, socialiştii şi prietenii lor - 28,5%, iar Frontul Naţional a realizat un scor de 25%. S-a schimbat ordinea de la europene, când extremiştii au fost pe primul loc, UMP pe doi şi socialiştii pe trei. Fiecare tabără a văzut partea plină a paharului, dând instrucţiuni de vot pentru turul al doilea care să consolideze poziţia ocupată: Sarkozy a subliniat că dreapta revine în preferinţele alegătorilor şi că, la turul al doilea, simpatizanţii UMP nu trebuie să voteze decât acolo unde partidul lor are un candidat; socialiştii au accentuat faptul că au urcat un loc în clasamentul general, cerând un „vot republican”, adică împotriva FN, peste tot unde această formaţiune are un candidat calificat; Marine le Pen a pus în evidenţă câştigul realizat faţă de ultimele alegeri regionale, mai ales în zonele rurale, şi refuzat să dea vreo indicaţie de vot pentru 29 martie. Atunci, se va ţine turul decisiv în 1536 de cantoane. În mai bine de o cincime din ele, vor fi câte trei competitori, iar într-un canton - Ambazac, din Haute Vienne - au obţinut scoruri peste prag patru forţe politice: socialiştii - 26,9%, FN - 25,3%, comuniştii - 24,3% şi UMP-UDI - 23,39%. Strict statistic vorbind, aceasta e o distribuţie a opţiunilor foarte rară. Nu e, de bună seamă, singurul motiv pentru care merită urmărit turul al doilea şi, în general, alegeri din alte ţări europene...