Este o analiză pe surse deschise privind reacţiile din toate Statele Membre ale UE la agresiunea rusă asupra Ucrainei, analiză relevantă prin multitudinea bazelor de date consultate. În egală măsură importantă, deoarece a beneficiat de o prezentare oficială în Parlamentul European la Bruxelles şi apoi a fost extensiv difuzată în mediile politice, academice şi corespondenţilor de presă din capitala europeană.

În viziunea semnatarilor acestui studiu, există şase ţări (Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, UK şi Danemarca) care şi-au exprimat de la început îngrijorarea asupra politicii externe a Rusiei şi se află acum „în prima linie a răspunsului european la agresiunea rusă“. Lor li se adaugă încă 5 ţări a căror politică externă s-a schimbat în mod semnificativ după momentul agresiunii asupra Ucrainei (Finlanda, Suedia, Olanda, Republica Cehă, Germania). Mai există un grup de trei ţări care sunt sprijinitoare foarte discrete („bellow-radar supporters“) ale unui demers de răspuns împotriva agresiunii ruse: Croaţia, România şi Bulgaria. Trei state (Portugalia, Malta, Irlanda) nu au aproape niciun fel de relaţii relevante cu Rusia, şase ţări doresc să stea cât mai departe de această problemă (Austria, Belgia, Franţa, Luxemburg, Spania, Slovenia), două guverne merg pe cartea rusească din motive de politică internă (Slovacia şi Ungaria), iar alte trei au o politică prietenoasă faţă de Rusia (Grecia, Italia şi Cipru). Se mai notează şi că 13 ţări europene, dintre cele mai preocupate de vasta acţiune de dezinformare a Rusiei, participă acum în cel puţin unul dintre cele trei mari proiecte aliate: EEAS East STRATCOM, NATO STRACOM COE, Finnish COE on Countering Hybrid Threats.

Puteţi accesa aici întregul Raport, aşa că să trecem direct la capitolul dedicat României.

Dat fiind că rezervele naţionale în domeniu au pus pe planul doi presiunea energetică, spun autorii studiului, prioritatea esenţială a României priveşte relaţiile sale de imediată vecinătate.

„Moldova, Transnistra şi extinderea europeană sunt chestiunile-cheie în politica externă. Ca cel mai puternic susţinător al Chişinăului în Europa, interesele româneşti în Moldova au intrat în coliziune cu dorinţa Rusiei de a menţine un conflict îngheţat în Transnistria“.

Se reaminteşte şi faptul că, aşa cum relevă statisticile EUROBAROMETER, „40% dintre români au cumva o viziune pozitivă asupra Rusiei, 30% una cumva negativă, 13% au o atitudine foarte pozitivă şi 11% una foarte negativă“.

Viziunea experţilor

Este citată o analiză din 2013 din National Perspectives care prezintă ca elemente centrale sprijinul acordat de România „pentru întărirea parteneriatelor din Marea Neagră, rămânând îngrijorată de de ameninţarea rusă, în special cea reprezentată de prezenţa sa militară puternică în enclava Transnistria. România a demarat iniţiativa de cooperare Black Sea Synergy în 2007 încercând să-şi întărească rolul activ în parteneriatele regionale şi a sprijinit proiectul Nabucco“. Atitudinea „suspicioasă“ a României faţă de Rusia este remarcată şi în studiul din 2015 EU-WATCH, acolo unde se arată că ţara noastră „demonstrează un entuziasm în a adânci relaţia cu SUA, mai ales după evenimentele din Ucraina. România sprijină în continuare măsurile destinate să penalizeze Rusia pentru violarea legislaţiei internaţionale. Cu toate acestea, propriile sale dispute de frontieră cu Ucraina şi critica adusă Parteneriatului Estic de a nu include Moldova fac ca situaţia României să fie una specială. Pentru România, chestiunea Moldovei este una cu deosebire problematică, rămânând în acelaşi timp principalul său susţinător pentru includerea sa în viitoarele planuri de extindere ale UE“.

Ca argumentaţie politică, sunt citate două poziţii exprimate de miniştrii de Externe Titus Corlăţean (2014) şi Bogdan Aurescu (2015), ambele moderate, echilibrate şi susţinând o abordare pragmatică şi circumspectă a relaţiilor cu Rusia în contextul noii situaţii create prin ocuparea şi militarizarea ulterioară a Crimeei.

Interesantă mi se pare selectarea ca relevant pentru poziţia şi acţiunea diplomatică a României, următorului pasaj din Strategia Naţională de Apărare (2015-2019):

„Un actor important în spaţiul european şi euroatlantic este Federaţia Rusă. Acţiunile acesteia în regiunea Mării Negre, încălcarea normelor de drept internaţional, punerea în discuţie a ordinii internaţionale, conservarea conflictelor îngheţate şi anexarea Crimeei au readus în atenţia NATO atât îndeplinirea misiunii ei fundamentale, apărarea colectivă, cât şi validitatea aranjamentelor de securitate încheiate cu Rusia la sfârșitul secolului XX".

Poate vi se par - şi aşa ar trebui să fie - demult cunoscute aceste analize. Dar ele sunt combinate într-un foarte interesant mozaic european şi faptul că sunt reluate acum are semnificaţia discretă dar foarte certă a unui mesaj politic trimis către Rusia în momentul în care, în noua reconfigurare de interese europene, se va rediscuta problema sancţiunilor. În acest sens trebuie înţeleasă oportunitatea apariţiei studiului şi a celor două pasaje care mi se par cheia pentru ceea ce, după cum îmi spuneau sursele mele din Bruxelles, va fi modul în care se va încerca obţinerii unei poziţii comune privind Rusia:

„În situaţia de acum, factorul care poate schimba jocul va fi următoarea coaliţie de guvernare din Germania, ea poate determina schimbarea direcţiei eforturlor europene de a răspunde şi diminua efectele agresiune ruse fie în sensul de a linişti Kremlinul şi, astfel, anihila efectiv răspunsul UE (asta mai ales dacă va veni la putere o coaliţie roşie) sau să urmeze poziţia principială adoptată de cancelarul Angela Merkel în favoarea unei politici guvernamentale răspunzând tuturor nivelelor agresiunii Kremlinului (de la Ucraina la ameninţările dezinformării), devenind astfel primul apărător al ordinii internaţionale liberale. Grupului de 14 ţări în mod clar preocupate de agresiunea rusă le lipseşte un lider. UK este pe plecare, Germania încă nu se simte în poziţia de principal exponent al unei poziţii principiale iar Polonia ratează şansa de a fi un adevărat lider legitim şi respectat al acestui grup de ţări datorită comportamentului neconstructiv al guvernului său".

Şi, pentru ca lucrurile să fie extrem de clare şi mesajul să nu aibă ambiguităţi pentru interpretarea publică, există şi un capitol de recomandări foarte apăsat, chiar neobişnuit de apăsat subliniate. Dintre acestea, două merită citate ca semnal care depăşeşte chiar zona discuţiei strict politice:

Agresivitatea Federaţiei Ruse se bazează pe factori interni, regimul cleptocratic având nevoie să alimenteze audienţa autohtonă cu percepţia unei ameninţări externe. Ostilităţile orchestrate de Kremlin vor continua până în momentul imploziei. Este important de înţeles faptul că toate acestea nu vor dispare peste noapte şi nu cu politicieni europeni care sunt amabili cu Vladimir Putin.Cele mai multe dintre eforturile diplomatice ale ţărilor preocupate de politica Rusiei ar trebui să se concentreze discret în sprijinirea Germaniei în adoptarea poziţiei de prim apărător al ordinii internaţionale liberale“.

Restul recomandărilor din text sunt la fel de interesante şi activ-ofensiv formulate. Ce înseamnă asta? Deocamdată, în opinia mea, doar un semnal puternic asupra modului în care ar putea să arate o campanie realmente comună care să pună Rusia în faţa unui răspuns european comun şi susţinut în toate domeniile directe şi indirecte în care sancţiunile pot să-şi producă efectul.

Dar, fie şi numai că apare un asemenea studiu şi i se dă o vizibilitate publică foarte mare, înseamnă că ceva este în pregătire, măsură de răspuns pentru o fază nouă în războiul hibrid în care ruşii, începând cu Crimeea, au deţinut avantajul ofensivei şi al surprize, trecând bătălia în zona partidelor politice europene pe care şi le-au dorit şi nu au reuşit să le impună în alegeri.

Să vedem cum s-a trezit Europa şi ce vrea să facă.