Cum am fost emigrant fără să ştiu!

Ce mă surprinde, ba chiar mă stupefiază, la italieni e familiaritatea multilateral dezvoltată. Mai ales de la o anumită vârstă în sus, vânzătorul, taximetristul, ospătarul, funcţionarul de stat se poartă cu tine, străin, de parcă i-ai fi un nepot de soră.

Pentru că luasem cărţi şi din Malta, a trebuit să pun la poştă două pachete. La oficiul de pe Via Arenula, angajata de la ghişeul Pachetti era o mămăică blajină, cu ochelari. A acceptat îngăduitoare toate bâlbâielile mele la completat. Unul dintre pachete era mai greu. Am remarcat asta cu voce tare. – Nu-i nimic, mi-a răspuns ea, luând şi ducând pachetul cu mişcări teatrale, sunt obişnuită să car şi de câte 30 kg. În general, mă simţeam ca în faţa unei mătuşi de la oraş, eu fiind nepotul  venit de la ţară, nătâng şi de asta totuşi, îndrăgit.

Cum formalităţile au fost lungite de mămăică în stilul caracteristic bugetarilor, o tipă care aştepta să-i vină rândul a zis, cu voce dispreţuitoare: immigrati!

Am priceput familiaritatea funcţionarei: i se făcuse milă de emigrantul care eram eu. Şi-a zis că trimit, în România, pachete cu haine şi alimente pentru familia săracă, lăsată acasă. Că e aşa mi-a dat seama abia după întoarcerea la Bucureşti,  când am aflat că puteam pune pachetele şi la un serviciu rapid al Poştei italiene. Funcţionarei nici nu i-a trecut prin cap să-mi zică asta. Explicabil. De unde şi până unde atâţia bani la un emigrant!

                                                                                     ***
Via Nazionale e una dintre arterele comerciale ale Romei. De o parte şi de alta a arterei intens circulate, se deschid clienţilor, ademenitoare, uşile magazinelor de confecţii. Asta explică, poate de ce aici auzi vorbind ruseşte mai ceva decât pe Nevski Prospekt din Sankt Petersburg. Ca şi  alte capitale turistice, Roma s-a adaptat la realitatea turiştilor din Rusia, toţi pricopsiţi, toţi veniţi să cumpere tot ce văd cu ochii. Sunt ghiduri şi în limba rusă. Multe magazine afişează etichete şi în ruseşte. Pe ruşi îi recunoşti nu doar după limbă, dar şi după copii.

În sightseeingul Ciao Roma, puradelul unei familii de ruşi aleargă pe culoar, se mută de pe un scaun pe altul, zbiară.

                                                                                      ***
La masa de alături, în prealabil curăţată cu gesturi precise de un ospătar harnic, s-a aşezat o cucoană. Trage după ea un pudel alb, flocos, împodobit cu o şapcă de şmecher.

Lui însă nu-i stă bine, deoarece are privirile umede ale fiinţelor conştiente că sunt mici şi fragile. Rotindu-se ca un aeroplan în căutarea locului în care să-şi deşarte bombele, îşi face apariţia ospătarul. A venit pregătit să noteze conştiincios în carneţel, ca un reporter binecuvântat de norocul de a-i lua un interviu Preşedintelui american.

Cucoana îl roagă să-i aducă nişte apă pentru căţel. După ce sticla de apă minerală (fără gaz) e aşezată pe masă, Stăpâna scoate din geanta de voiaj o tăviţă, toarnă în ea apă, o pune pe masă şi i-o împinge pudelului sub bot. Pudelul lipăie cu limba ca şi cum ar gusta.

Gustă şi Stăpâna din paharul cu apă, în care şi-a turnat tacticos, de parcă ar fi fost şampanie. A poposit pe masa sa, în fine, şi comanda.

Pe o imitaţie de fund de lemn, i-a fost adusă o bucată de somon, însoţită de un smoc de pătrunjel, ca să nu moară de singurătate. Cucoana se apucă de mâncat. Doar cu dreapta. Cu o singură mână taie somonul. Cu o singură mână înfige furculiţa şi plimbă bucat de pe fund până-n gură. Cu cealaltă – stânga – ţine căţeluşul.
Din când în când, cucoana îi vâră şi căţelului o bucăţică în gură. Cu furculiţa cu care mănîncă ea. Căţelul deschide gura şi o înfulecă. Fără a lăsa impresia c-ar muri după friptura de somon. Cred că e pur şi simplu un căţel bine educat!