Stambulul de Bruxelles

„Armis arma irritantur” (Armele sunt aţâţate de arme) spunea Plinius cel Tânăr al său Panegyricus şi iată câtă dreptate are şi acum. Nu încetăm să scoatem armele şi, în acelaşi timp, ne ducem instantaneu la propiul Zid al plângerii, construit din timp pentru asemenea ocazii, pentru a ne plânge de milă.

Dacă ar fi numai atât, nici o problemă, aşa au făcut şi alţii cu succese notabile în ultimii 2000 de ani. Ce avem noi în plus este, patima enormă cu care ne ducem la Zidul Plângerii pe care l-am construit nu acasă la noi, ar fi fost banal, ci la porţile stăpânilor vremelnici ai acestei naţii, cei care aveau odată sau au acum cea mai importantă calitate pe care am ştiut vreodată s-o recunoaştem: datul de firman.

Puterea de la noi n-a fost niciodată decât trecătoare şi de aceea, cu temliile nu pe piatră, ci pe noroiul de pe marginea Dâmboviţei naţionale, a avut nevoie mereu de o relaţie de credibilizare exterioară, de un stăpân care să dea sau să ia puterea şi să spună ce este bine sau rău.

A fost mai întâi pâra, delaţiunea, bacşişul şi umilinţa la Stambul. Acum totul, exact la fel, la uşile cui vrea să asculte la Bruxelles. Cu aceeaşi ură grea, nepotolită, cu aceeaşi neostoită duşmănie faţă de cel care nu poate fi adversar politic ci doar duşman căruia trebuie să- retezi capul, lui şi întregii sale familii, asta ca să fii sigur...

Nu este săptămână lăsată de la Dumnezeu fără ca România să nu fie prezentă la Bruxelles sau Strasbourg cu un scandal. Întrerupem orice discuţie despre marile jocuri, nu ne interesează nici acordurile bugetare, fondurile structurale, politica de apărare şi securitate comună, politica energetică, iniţiativele revoluţionare de pe piaţa unică. Nu vrem decât un singur lucru: să exportăm mizeria groasă de acasă şi să ducem o adevărată politică de demascare a adversarilor interni.

Dacă nu ne reuşeşte nimic altceva, atunci măcar asta ştiu să facă europarlamentarii noştri, angrenaţi iarăşi într-un război al declaraţiilor şi contra-declaraţiilor, acum pe tema justiţiei, ca ultime mesaje disperate înainte de publicarea de către Comisia Europeană a Raportului de ţară privind Mecanismul de cooperare şi verficare. Este un document care, cel puţin în principiu, ar trebui să ajute România într-un domeniu foarte sensibil şi esenţial pentru consolidarea procesului democratic.

Numai că n-ar avea sens să fie doar un document constructiv şi care să dea o perspectivă de lucru reală. Ca să fie bun la ceva pentru România, trebuie neapărat să poată fi folosit ca armă în bătălia politică internă, să potenţeze atacuri, să justifice campanii electorale, să fie argument pentru menţinerea sau destituirea unor oameni.

"Să vadă Comisia Europeană, să vadă toată lumea ce se întâmplă în România" spun cei care se duc cu rogojinile aprinse în cap la Bruxelles. "Minciuni ordinare, delaţiuni, jignire adusă poporului român" replică ceilalţi. Cu rezultatul previzibil de a conferi celor de la Bruxelles o singură certitudine: au avut dreptate să ceară monitorizarea ţării noastre atâta vreme cât, iată, clasa politică este incapabilă să rezolve singură problemele interne.

Acesta este singurul rezultat notabil şi dramatic al bătăliilor de operetă prost regizată la care se dedau cei pe care i-am ales să ne reprezinte interesele la Bruxelles.

Ne condamnăm noi înşine la un statut de ţară incapabilă şi asistată, dar care se şi cere monitorizată şi asistată pentru că altfel, scuzaţi, nu poate. În condiţiile astea, de ce să ne mirăm că suntem nu numai ciuca bătăilor şi motiv de persiflare, dar şi obiect de analiză dintre cele mai severe, aşa cum nu se face în cazul altor ţări membre. Ştiindu-se foarte bine că, orice s-ar spune, orice acuzaţii s-ar aduce, oricum în România va fi cineva să le salute cu entuziasm, cu bucurie şi cu convingerea că "aşa merită ăia..."

Poate însă, cu toate că nu cred că aşa ceva s-ar putea petrece vreodată, vom putea înţelege că, în definitiv, "ăia" suntem noi, cei care va trebui să suportăm în continuare consecinţele acestei isterii motivată exclusiv de interese politice şi dorinţe de acces la putere. Dacă există probleme (şi este evident că există, şi nu puţine), atunci, cândva, poate vom avea şi politicieni în stare să le rezolve acasă, normal, aşa cum fac toţi ceilalţi.

Până atunci, să nu vom înceta să scoatem armele, mereu pregatiţi să dăm drumul câinilor războiului, chiar dacă acel război este împotriva a noi înşine.