ANALIZĂ Dosarul imigranţilor. Cine sunt, de unde vin, cum gestionăm această temă

Tema imigranţilor a devenit problema de top în ultima lună, după ce a fost una constantă în timp. Amploarea temei a venit de la suplimentarea trendurilor „normale”, „obişnuite” ale migranţilor proveniţi din zonele de conflict, cu o suprasarcină de circa 30-40.000, alţii vorbesc chiar despre 100.000 de migranţi în exodul ce pare a fi provocat artificial, după un plan care a proiectat aceşti imigranţi peste fluxul obişnuit,

 exod care a mai antrenat şi alte categorii.

Despre aceste grupuri, datele sunt relative convergente: sunt organizate, majoritar alcătuite din bărbaţi tineri, bine îmbrăcaţi, cu resurse, coordonaţi prin GPS-uri, toate aceste grupuri având alături şi familii şi copii şi nefiind niciodată izolate sau identificabile. Scopul nu ar fi în nici un caz fuga din faţa războiului: o asemenea întreprindere ar fi făcut ca exodul să se oprească în Turcia, Liban sau în statele proxime. Fuga din faţa războiului ar fi oprit lucrurile în statele din vecinătate care sunt stabile şi unde nu există război.

Vorbim aici de un exod în faza a doua ce s-a organizat cu scopul de a duce aceşti oameni din statele unde erau refugiaţi în inima Europei.

Cauzele ar fi multiple. Vorbim aici despre acest exod propriu zis, nu despre mişcări mai vechi şi motive adânci. Cauzele primordiale ar fi „chemarea Germaniei”, respectiv anunţul informal iniţial, ulterior verbalizat cam la începutul valului de supra-sarcină a imigranţilor, cum că Germania nu ar mai returna imigranţii statelor europene pe unde au intrat, potrivit regulilor Schengen şi regulamentului Dublin. Apoi a venit greşeala anunţării numărului de imigranţi aşteptat de Germania, 800.000, apoi chiar un milion, şi declaraţia nefericită că Germania are nevoie de forţă de muncă pentru a se dezvolta mai departe şi a compensa scăderea demografică.

În fotografia din dreapta: imigranţii au pornit din Ungaria pe jos spre Germania, afişând fotografia Angelei Merkel FOTO Cristian Delcea/Adevărul

Peste toate mai adăugăm perspectiva vehiculată a creării unei zone tampon în nordul Siriei, dorită de Turcia şi negociată contra utilizarea de către SUA a bazei de la Incirlic, în combaterea Statului Islamic, acolo unde să nu intervină controlul kurd şi perspectiva autonomiei kurde siriene la frontiera cu Turcia, ci să fie amplasare taberele de refugiaţi şi să fie relocaţi imigranţii sirieni aflaţi în Turcia. Şi acesta a fost un imbold pentru ca refugiaţii stabiliţi şi care-şi permit să părăsească Turcia să devină imigranţi în Europa, odată ce în partea cealaltă, în Germania, sunt aşteptaţi la muncă. Şi probabil că aceaste fapte ar putea explica, parţial, şi singularităţile produse pe tot acest coridor prin Grecia, Macedonia, Serbia către Ungaria, când niciunul dintre aceste state nu şi-a respectat angajamentele de apărare a frontierei Schengen şi de aplicare a acordurilor ce au dus la libera circulaţie a cetăţenilor lor în statele UE.

Iar dacă este să ne uităm mai în profunzime, vedem şi marile probleme ale imigraţiei umane moderne. Unii au vorbit şi argumentat despre incapacitatea lumii arabe de a gestiona modernitatea, de a se adapta la noile tehnologii, la globalizare şi evoluţia lumii, în ciocnirea dintre o societate conservatoare, autarhică şi închisă şi bombardamentul de informaţii şi bogăţia cunoaşterii pe care o oferă tehnologia modernă despre lume, la preţuri care sunt accesibile unei mase mari de oameni.

Alţii au mers până într-acolo încât să reitereze teoriile lui John Esposito despre momentul care a venit pentru declanşarea unei Reforme în Islam, a apariţiei unui Protestantism islamic care să ducă la renaşterea şi adaptarea religiei islmice după modelul renaşterii şi iluminismului creştin, care au dat naştere Revoluţiei Franceze şi drepturilor omului. Aici discuţia se poartă şi în legătură cu statul turc şi cel iranian care ele au reuşit o relativă adaptare, cel puţin pe domeniul economic. Căci aici e marea problemă pe care nimeni nu o poate nega: generaţii succesive de autarhii, regimuri militare şi jamahirii-societăţi fără stat, ca şi suite de ideologii islamice, islamiste, radicale sau moderate, Frăţii musulmane sau monargii absolute autarhice nu au reuşit să producă un model economic şi de dezvoltare sustenabil pentru lumea arabă, împărţirea echitabilă a resurselor şi satisfacerea unui nivel decent de viaţă pentru populaţie. Iar unii, după cum am văzut, prevăd şi problemele interne ale lumii musulmane în întregul său, Turcia şi Iranul fiind la rând în criza de creştere şi lipsa de soluţii de dezvoltare.

O altă teorie ce merită menţionată aici este cea a migraţiei umane moderne. Studii substanţiate pe date majore arată că migraţia este un fenomen natural către zonele bogate şi dezvoltate, odată ce statele au depăşit o masă critică de oameni care au ajuns la un nivel de pregătire şi resurse ce le permit să migreze. Fenomenul continuă până când statul de provenienţă ajunge, cu creşterea bunăstării, la un nivel de dezvoltare care nu mai justifică alienarea şi pierderea rădăcinilor pentru a merge spre alte regiuni, moduri de viaţă şi culturi străine. Astfel, după Europa de Est, Balcanii de Vest, a venit rândul Orientului Mijlociu, urmând de aproape Africa de Nord şi subsahariană, să se reverse în valuri către Europa.

Aceste fenomene sunt naturale, dar ele nu justifică şi cealaltă componentă, reacţia Europei. Căci şi Europa îşi are propriile probleme, la fel de profunde şi structurale. Mai întâi este vorba despre ceea ce am putea numi “răzbunarea colonizării”. Statele Europei care au avut colonii s-au trezit în incapacitatea de a absorbi şi înţelege proprii cetăţeni proveniţi din imigaţii şi din fostele colonii, la generaţia a doua şi a treia, vizaţi în primul rând de şomaj, izolaţi şi enclavizaţi, autori ai resursei de personal pentru infracţiuni şi crimă organizată şi ţinta reţelelor de recrutare de jihadişti.

Fenomenul e atât de periculos încât trei lideri ai celor mai importante state din Europa – doamna cancelar Angela Merkel, preşedintele Nicolas Sarkozy şi premierul David Cameron – au anunţat eşecul multiculturalismului în Europa! Un model conform valorilor europene, dar care a generat efecte secundare, nu lesne recunoscute de către liderii europeni. Dacă mai adăugăm la aceasta şi problematica integrării cetăţenilor europeni, problema romilor unguri, slovaci, români, sârbi-în fond europeni – care au generat reacţii de tipul “luaţi-vă romii acasă”, vedem o altă ipocrizie europeană ce trădează un eşec, acela de a integra UE aşa cum este ea, cu toate aceste fenomene, într-o casă comună.

Peste toate, peste resortisanţi proveniţi din a doua-a treia generaţie din colonii şi peste Est Europeni nedoriţi în Europa de Vest, a mai apărut şi flagelul imigranţilor veniţi în exod din zonele de conflict din Orientul Mijlociu şi Africa de Nord. Îndeajuns pentru a consemna eşecul gestiunii crizei curente, a crizelor în general, atât la nivel european cât şi în statele membre. Lipsa inventivităţii şi a capacităţii de a produce politici publice substanţiate şi convingătoare.

Într-adevăr, UE a ratat startul în aprilie, şi a inventat cotele, soluţionând numeric, contabiliceşte, prin împărţire proporţionale, valurile de imigranţi.

Totul bazându-se pe o presupunere greşită: că scopul e de a primi imigranţii, oricâţi ar fi ei şi oricâţi ar veni, într-o gândire greşită chiar şi numai pentru că ea încurajează şi valurile ulterioare, şi implică suprapunerea în Estul Europei a acestei teme peste problemele dezvoltării curente, o problemă pentru care statele nu sunt pregătite.

Până la crearea capacităţii de absorbţie a imigranţilor, UE trebuie să convingă statele membre că are o strategie comprehensivă, sustenabilă, care opreşte valul de imigranţi şi rezolvă problema pe termen lung, garantând stoparea exodului şi creşterea rezilienţei europene la acest fenomen.

O asemenea temă necesită soluţii şi politici publice pe trei direcţii: lucrul cu statele de provenienţă sau statele vecine traversate de imigranţi înainte de a păşi în Europa, întărirea regulilor europene şi sprijinul statelor pe unde pătrund imigranţii, ca primă direcţie; combaterea reţelelor de traficanţi – din contra, politica abordată crează câmp şi sursă de clienţi reţelelor de traficanţi internaţionale, cu precădere cele europene; în fine, construirea formulei celei mai potrivite de absorbţie cu success a imigranţilor şi integrarea lor în Europa, categoriile primite, modul de selecţie şi capacitatea de transformare a lor în cetăţeni europeni. UE şi Comisia a propus doar numere, nu cazuri şi situaţii ale unor oameni, nu un studiu, bune practici şi o abordare calitativă, ci doar una cantitativă.

Şi tot aici este locul să vorbim despre efectele secundare şi despre ce dezvăluie criza imigranţilor: lipsa de solidaritate europeană şi în Europa, calitatea redusă a leadershipului european - mai degrabă funcţionăresc şi birocratic decât vizionar şi cu vocaţie politică - , şi chiar calitatea slabă a liderilor naţionali, incapabili să gestioneze criza şi să propună la nivel european soluţii, pe care să le susţină cu argumente credibile. Criza pune presiune şi provoacă divizări în Europa, singularizează ţări şi abordări ne-europene - cum e cazul Ungariei - pune sub semnul întrebării spaţiul Schengen şi crează dificultăţi principiului liberei circulaţii a cetăţenilor europeni. Ridică garduri, controale, bariere, diviziuni noi în inima Europei.

Cât despre România, bine ar fi ca actuala dezbatere să producă câteva schimbări: negocierea clară a solidarităţii în Europa – altfel decât pe principiul “egalităţii, dar nu pentru căţei”, potrivit fabulei lui Grigore Alexandrescu-, dispariţia fenomenului pasării responsabilităţii către parenerii europeni noi intraţi – infracţionalitatea în Italia, romii, infecţia estetică şi infracţionalitatea de vitrină în Franţa, imigraţia la muncă în Marea Britanie - , primirea în spaţiul Schengen al unui stat care are instrumentele de a proteja frontierele europene şi căruia i se cere solidaritate în criza imigranţilor, care să vină şi să fie absorbiţi când proprii săi resortisanţi sunt respinşi şi constituie subiect de dezbatere, propagandă şi campanii electorale xenofobe, la nivel european. În fine, cred că România trebuie să-şi dezvolte - învăţând, dar şi utilizând lecţiile şi experienţa trecutului prezenţei studenţilor străini în ţara noastră - o capacitate de absorbţie a imigranţilor care ar putea deveni argument forţă care să ne crească greutatea strategică la nivel european.

Exodul de imigranţi. O problemă europeană

Numai bine ce se apropia de sfârşit vacanţa europeană din luna august şi o nouă-veche problemă a explodat: exodul de imigranţi! O temă discutată ultima oară în aprilie, cu rezoluţii clare, cu metode acceptabile, introducând solidaritatea europeană asumată în împărţirea poverii celor îndrituiţi să vină în Europa, a sărit în aer la 5 luni după Consiliul ce a tratat această temă. Şi a umplut agenda internaţională, trimiţând în derizoriu temele mai vechi ale anexării Crimeei, agresiunii militare din Estul Ucrainei, controlului proliferării nucleare în scopuri militare în Iran sau recrudescenţa terorismului în Europa. De ce oare? De ce acum?

E o întrebare legitimă şi merită să ne aplecăm asupra acestei problematici, pentru că substanţa problemei imigraţiei are multe aspecte ce permit acumulare de capital politic, agende xenofobe, amestecarea terorismului potenţial cu tematica imigranţilor, dar mai ales amestecarea imigraţiei legitime, cu cea economică sau speculativă, care îmbogăţeşte reţelele specializate şi dezvoltate în formule de masă care iau cu asalt Occidentul European pentru a se înfrupta din resursele şi prosperitatea cunoscută.

Unii s-au grăbit să dea vina pe Primăvara arabă şi destabilizarea statelor Orientului Mijlociu şi Africii de Nord ca fiind păcatul original. Fără a respinge pe deplin existenţa unui asemenea efect secundar, al prăbuşirii disctaturilor de dezvoltare, care ţineau cu mână forte populaţiile sub control deplin, trebuie să ne întrebăm de ce valul de imigranţi s-a pornit la 5 ani şi mai bine de la declanşarea Primăverii Arabe? Abia acum?

În ianuarie 2010 a fost celebrul discurs privind stoparea finanţărilor pentru înarmare şi politici de dezvoltare în MENA a doamnei Hilary Clinton,în timpul unui turneu în statele Golfului, în faţa miniştrilor de Externe ai statelor membre.

Şi pe bună dreptate: Occidentul/SUA plătea înarmarea regimurilor pentru a controla populaţiile şi războaiele din regiune, plătea pentru asistenţă umanitară şi de dezvoltare care să ajungă la cetăţenii acestor state, banii erau dijmuiţi corespunzător de potentaţii regimurilor şi tot Occidentul/SUA era vinovat de susţinerea dictatorilor şi devenea ţinta atacurilor teroriste.

Atunci statele MENA au fost invitate să-şi asume gestionarea situaţiei din statele respective. Să devină cu adevărat suverane şi responsabile. Iar retragerea SUA a determinat instantaneu prăbuşirea regimurilor menţinute artificial, cu excepţia cazului statelor serioase, care aveau o coloană vertebrală instituţională constituită, aşa cum a fost Armata în Egipt. Vecina Libia, cu a sa Jamahirie, societatea fără stat, a făcut implozie după dispariţia lui Gaddafi.

Democraţia a însemnat şi faza anarhică, şi cea de haos, şi preluarea puterii de către comunităţile coagulate, inclusiv cele oprimate, bine structurate printre care cele islamiste tip Frăţia Musulmană sau structurile radicale. Însă ce a declanşat valul actual de imigranţi? Ce eveniment crucial s—a consumat acum, în ultima lună, pentru a rupe zăgazurile imigraţiei pe direcţia Turcia-Grecia-Macedonia-Serbia-Ungaria-Occident?

Precedenta criză din primăvară era rezultatul exodului din Libia, aflată în afara oricărui control, sub două parlamente, două guverne şi numeroase miliţii autonome, toate categoriile de islamişti, miliţii tribale locale şi mişcări teroriste francize ale Al Qaeda şi Statul Islamic. Plus o simbioză între Statul Islamic şi traficanţii de carne vie, primii protejând traficanţii şi afacerea lor şi primind în schimb finanţări de la aceştia, după modelul Somaliei, unde piraţii şi Al Shabab făceau acelaşi tip de sinergie. Acolo presiunea era (şi este în continuare) asupra Italiei şi Maltei. Acum ţinta e diferită.

Ce a descătuşat valul de imigranţi din Afganistan, Irak şi Siria spre Occident? Cum protejează Grecia, stat european membru al spaţiului Schengen, frontierele UE? Cum sprijină UE şi Frontex apărarea acestei frontiere? Probleme grele şi vechi, care şi ele pun presiune pe solidaritatea şi principiile europene. Că mai departe sunt state ce au libera circulaţie cu UE şi acorduri de readmisie – Macedonia, Serbia – iar gardul Ungariei(alt stat Schengen) şi implicarea forţelor armate nu ajută, devine o certitudine în toleranţa faţă de acest val sau tendinţa de a-l exporta către statele bogate de destinaţie, care nu contribuie la efortul statelor de frontieră pentru oprirea imigraţiei.

Aici trebuie să ne uităm, la acordurile europene, la solidaritatea (sau egoismul) europeană manifestată şi la fluxurile înregistrate de imigranţi pentru a determina cine a planificat şi declanşat acum valul. Fireşte că sursa conflictelor e la fel de importantă. Însă nu un fenomen petrecut acum 5 ani în Africa de Nord, sau acum 3 ani în Siria a determinat valul din jumătatea lunii august. Cui prodest?

Exodul de imigranţi, refugiaţi, azilanţi şi solidaritatea europeană: scapă cine poate!

Dacă ne uităm cu atenţie, valul enorm de imigranţi care vine spre Europa, cu precizie spre Germania, este un fenomen apărut în ultima decadă din luna august şi care dublează un anumit trend natural al refugiaţilor de război din diferite zone, în special din Orientul Mijlociu, cu precădere din Siria şi Irak, care veneau spre Europa. Însă valul enorm şi creşterea masivă a exodului din regiune a răsturnat toate criteriile. El dublează fenomenul din aprilie, al traficului de persoane din zona Libia, cu problematica aferentă a simbiozei intre reţelele de traficanţi şi reţelele islamiste. Şi dublează, mai nou, un alt fenomen, cel al descărcării de imigranţi a statelor primele vizate de imigranţi, cu precădere Italia şi Franţa în al doilea rând, către Germania Olanda, Danemarca, Marea Britanie şi statele scandinave.

Suntem în fapt la un al doilea val de imigraţie din spaţiul MENA către Europa, cu componenta sa de emigraţie secundară între statele UE de frontieră şi cele mai bogate şi nordice, şi primul val pe ruta Turcia-Grecia-Macedonia-Ungaria-Germania. Fiecare asemenea fenomen îşi are cauze interne, păcatul originar fiind nu neaparat războiul, cât incapacitatea de a gestiona şi investi în soluţiile cordonului de instabilitate european din zona MENA-Orientul Mijlociu-Africa de Nord, dar şi incapacitatea de a manifesta solidaritate şi menţinerea problemelor cetăţeniei europene, a migraţiei şi azilului în spaţiul temelor naţionale şi nu europene, cu tentaţia de a impună că „scapă cine şi cum poate”.

Nu era normal ca întreaga greutate pentru apărarea frontierelor Europei şi ale spaţiului Schengen să revină statelor de frontieră. Singularitatea Greciei, răvăşită de problemele economice, a creat veriga slabă care se pretează iute la aranjamente pentru a exporta problema în Europa centrală, odată ce a fost lăsată singură în faţa valului de imigranţi. Şi Turcia aflată în prag de alegeri şi cu o agendă extrem de complexă de gestionat, a optat pentru a închide ochii la reţelele de traficanţi şi exportul de refugiaţi de război. Macedonia a capotat deja, deşi încearcă cu greu să facă faţă valului şi să-şi menţină privilegiile privind libera circulaţie cu statele UE, la fel şi Serbia, în pragul începerii negocierilor pentru aderarea la UE, state lăsate singure să facă faţă acestui flux.

Refugiaţi în insula Kos, Grecia FOTO AP

Macedonia a adoptat legea celor 72 de zile în care imigranţii pot traversa liberi ţara, dar nu pot rămâne mai mult ăe teritoriul macedonean. Cât despre Serbia, ştiind că nu e stat de destinaţie, a lăsat imigranţii veniţi puhoi din Macedonia vecină să se scurgă spre Ungaria. Iar Ungaria îşi are propria singularitate, cu rolul nefast al gardului construit şi agenda internă de factură electoral populistă şi euro-sceptică ce se dezvoltă aici. Pe de altă parte, ce să faci cu miile de oameni care se chinuiesc să se urce în trenuri spre Vest, când nici acordurile europene nu prea le poţi aplica. Principiul dominoului a funcţionat, iar coridorul de tranzit s-a creat până-n inima Germaniei. Pentru că solidaritatea a fost eliminată tacit dintre principiile europene.

Pe de altă parte, trebuie să facem distincţie deplină între concepte. Imigranţii sunt cei ce vin spre Europa pentru a se stabili aici definitiv. Raţiunea e multiplă, majoritară fiind atracţia unui trai mai bun şi civilizat, prosperitatea europeană şi bogăţia. Deci raţiuni profund economice. Apoi există refugiaţii, cu statut clar, care vin din motive stricte, de natură umanitară sau politică: disidenţi politici, refugiaţi de război, oameni care se confruntă cu pedeapsa capitală dacă revin acasă. Şi cam atât. Dar şi aici trebuie probată activitatea politică şi statura de disident, trebuie probată prezenţa în zona de conflict şi distrugerea posibilităţii de trai care a determinat exodul. Deci regiuni, momente, contexte belicoase concrete, lupte care dus la refugierea umanitară din calea războiului. Şi regula europeană de a nu extrăda un infractor care se confruntă cu pedeapsa cu moartea în ţara de origine. Şi atât.

În fapt valurile sunt mult mai numeroase pentru că regulile nu sunt respectate. Vin sirieni şi irakieni doar pentru că au acte de identitate emise de acel stat, nu pentru că sunt în zonă de război, rămaşi fără mijloace de trai şi confruntând zilnic moartea. Nu mai spunem de ultimele date care arată adevărate reţele de falsificare a identităţilor şi actelor statelor aflate în război. O adevărată industrie criminală a traficanţilor de carne vie, care determină imigranţii economici să îşi asume statutul de refugiat de război promiţându-i să devină azilant legal în Tărâmul Făgăduinţei european.

Migraţie şi Terorism

Astăzi tematica migraţiei, refugiaţilor eventual combinată cu cea a terorismului a ocupat agenda brusc. Unii vorbesc despre efectele secundare ale Primăverii arabe. Însă acest fenomen a avut loc acum 5 ani. Alţii vorbesc despre războiul din Siria. Din nou, o realitate veche de 4 ani. În fine, degetul acuzator se îndreaptă spre Statul Islamic. Şi aici apariţia acestei creaţii teroriste cu pretenţii statale şi promovare prin teroare are deja ani buni, şi cu greu se mai poate menţine în atenţia publică. Ce a determinat atunci acest val de imigranţi majoritar bărbaţi, bine îmbrăcaţi, parte instruiţi, cu resurse, care au luat calea Europei de Vest prin Turcia, Grecia, Macedonia, Ungaria?

Proteste violente in Horgos, la graniţa cu Ungaria FOTO Mircea Barbu/Adevărul

Şi alte singularităţi se prezintă astăzi în prim plan: migraţia a ajuns la frontiera Ungariei când tocmai terminase gardul despărţitor de Serbia. Apoi valul nu are şi o componentă prin Bulgaria. În al treilea rând, atât Turcia, cât şi Grecia stat european membru al Schengen, Macedonia şi Serbia ce beneficiază de liberă circulaţie, dar şi de capacităţi de control ale frontierei şi acord de readmisie cu statele UE vecine, toate permit această traversare a teritoriului de către refugiaţi/imigranţi – căci toţi vor în UE, eventual în Germania. Când în realitate toţi au proceduri de identificare şi cazare a refugiaţilor şi de expulzare a imigranţilor ilegali care nu se înscriu în regulile ONU-UNHCR sau nu sunt refugiaţi politic, refugiaţi din zone de război sau infractori care s-ar confrunta cu pedeapsa capitală în ţara de origine – unicele temeiuri de solicitare a rezidenţei în statele UE. Am văzut refugiaţii civili împingând forţele de ordine şi intrând într-o ţară. Şi dacă aveau arme? Erau lăsaţi la fel de lesne să treacă de autorităţile de frontieră?

Toate aceste singularităţi, sau „lucruri ciudate” cum le-ar califica orice om raţional, ascund în subtext realitatea pornirii valului curent şi al trimiterii programatice a refugiaţilor spre Europa de vest. Mai mult, valul imigraţionist e un bun catalizator ce polarizează opţiunile politice în Europa, pentru că populiştii, xenofobi, islamofobii, partidele anti-imigraţioniste(în sânul Europei, pe reguli de liberă circulaţie, de data aceasta) au argumente şi presiune publică vizibilă pentru a lucra la aruncarea în aer a regulilor şi principiilor europene, distrugerea spaţiului Schengen, de liberă circulaţie, pot duce chiar la scindarea Europei. Şi ne întrebăm evident, Cui prodest? Cine profită din acest feoment?

Încă o temă ce merită tratată aici este cea a teroriştilor care s-ar amesteca printre migranţi şi refugiaţi să vină în Europa. De ce ar sta şi parcurge acest drum al Golgotei pe jos pentru atât de puţin lucru? Reţelele de trafic funcţionează pentru jihadişti, apoi importul din Orientul Mijlociu sau Africa de Nord a unor executanţi, traineri sau recrutori e aproape inutil când avem mii de jihadişti în Europa, cetăţeni europeni care circulă liberi între zonele de conflict jihadist din Irak, Siria, Yemen şi statele lor de reşedinţă, aşa cum s-a dezvoltat şi noul tip de jihadist, omul obişnuit autoradicalizat fără contacte cu moschei, grupuri radicale, făcători de bombe, stând doar pe internet. E prea convenabilă asocierea pentru cei ce valorifică politic imigraţia pentru a nu o îmbina şi alătura terorismului, şi prea puţin eficientă practic o asemenea asociere pentru cei care ar planifica vreodată acţiuni relevante teroriste, la scară largă, în Occident. Ceea ce nu înseamnă că fenomenul nu există, ci doar că el e cu adevărat marginal.

Cotele, soluţia contabilă a UE la criza imigranţilor

UE a răsuflat uşurată, din toţi plămânii Comisiei sale şi instituţiilor aferente, când a găsit soluţia, panaceul, rezolvarea durerilor de cap privind imigranţii. Acţionând pe baza unei metodologii fixe implicând bugetele statelor, populaţia şi şomajul naţional a creat COTELE. Cotele de imigranţi pe care fiecare stat trebuie să le preia. Acum mai lipseşte un detaliu, cel privind convingerea tuturor să-şi accepte cota, cu rezervele numite Marea Britanie, Irlanda şi Danemarca, state care au propriile lor opt-out-uri, singuralităţi şi excepţii în politicile legate de capitolul Justiţie şi Afaceri Interne.

De fapt anunţul cotelor este recunoaşterea clară a eşecului total al Uniunii Europene în a gestiona problema imigranţilor. Practic UE, cu toată masa sa de funcţionari şi puzderia de instituţii nu a reuşit să avanseze nici un milimetru în înţelegerea şi soluţionarea problemei imigranţilor şi nici în găsirea soluţiilor. Formalismul extrem al birocraţiei europene dovedeşte din nou lipsa de idei şi inovaţie la nivelul politicilor pubblice care să respecte regulile europene, principiile de bază şi să soluţioneze o criză curentă. Establishmentul european, dar chiar şi leadershipul naţional, pare lipsit de capacitate şi inventivitate politică, de soluţii tehnice comprehensive.

Astfel, Bruxelesul reacţionează din nou pompieristic. Arde, aşa că trebuie rezolvată criza. Ce contează lucrurile temeinice, sustenabilitatea deciziilor, capacitatea de absorbţie şi gestiune a imigranţilor în statele europene, deja afectate de lipsa capacităţii de integrare a propriilor resortisanţi la a doua şi a treia generaţie, proveniţi din fostele colonii şi izolaţi sau autoizolaţi în mijlocul Parisului, Londrei, Bruxelesului sau Berlinului. Dacă cerşetorii romi din Ungaria, România, Serbia sau Slovacia sunt vizibili prin infracţionalitatea de vitrină şi constituiau probleme vitale pentru guvernele populiste europene acum câţiva ani, proprii resortisanţi neintegraţi nu se văd şi nu sunt o problemă. Iar acum această orbire selectivă se îndreaptă spre pledoarii umaniste în abordarea problemei primirii noului val de refugiaţi.

Formalismul merge şi la nivelul abordării pur contabile, fără viziune, a temei. Totul e doar număr. Doar formulă de calcul. Ca-n aprilie. Împărţim numărul pe care vrem să-l absorbim prin formula stabilită şi rezultă numărul de imigranţi per ţară. Atât. Nici o viziune, nici o problemă de capacitate de absorbţie, cunoaştere, experienţă în această problematică sau studiu de impact, nici o abordare calitativă. Totul la nivel de cifre.

Exodul se împarte la 28 după o formulă meşteşugită, cât mai aproape de argumentele tuturor, şi problema poate fi dată la spate. În aprilie împărţeam “cu solidaritate” 40.000. Acum domnul Junker ne anunţă 160.000. Dar datele vorbesc de 400.000 de imigranţi ce vor intra în Europa până la sfărşitul anului. Şi câţi or mai veni anul viitor. Nu-i nimic, împărţim, ne spune Comisia.

În fapt, problema imigranţilor are trei componente: cea imediată, de criză, a absorbţiei interimare a imigranţilor ce intră în categoriile legale de refugiaţi de război sau refugiaţi politic care ajung în Europa şi solicita dreptul de azil, pe baza statutului de refugiat, în timp ce ceilalţi, restul migranţilor economici, tot pe baza regulilor Shengen şi a acordurilor de readmisie, se returnează din ţara de unde provin. Apoi e problema reţelelor de trafic de fiinţe umane, care trebuie combătute prin programe solide la nivel european, cu responsabilitatea miniştrilor de Interne şi a serviciilor de informaţii. În fine, pentru a linişti valurile de imigranţi, trebuie abordată colaborarea cu statele de origine şi soluţionate sursele care conduc la naşterea valului de imigranţi.

În plus, după cum am văzut, problema refugiaţilor - singurii ce sunt admisibili umanitar în Europa – este una calitativă, individuală, nu una cantitativă, numerică, un rezultat contabil. Nu împărţim merele şi numărăm recoltele, ci tratăm cazuri individuale de oameni care necesită asistenţă, protecţie, integrare. Caz cu caz. Om cu om. Problemă cu problemă. Dacă rămânem la număr şi contabilitate, deschizând cutia Pandorei, nu facem decât matematică. Matematica numerelor mari. Din ce în ce mai mari.

Reţelele de imigranţi ale Estului

Majoritatea imigranţilor ce au invadat Europa provin din reţelele ce aduc imigranţi din Orientul Mijlociu şi Africa de Nord şi se îndreaptă către Europa fie din Maroc către Spania, fie din Libia către Italia – val care a provocat primele dezbateri în aprilie - fie, mai nou, din Siria şi Irak prin Turcia şi Grecia via Macedonia si Serbia către Ungaria, Austria şi Germania. Scenele de un tragism extrem au împovărat până şi conştiinţele liderilor conservatori britanici care au capotat de la poziţia inflexibilă împotriva primirii oricărui tip de refugiaţi, premierul David Cameron anunţând că va trata soluţia crizei “cu mintea şi cu inima”.

Ceea ce nu a luat nimeni în calcul încă au fost imigranţii veniţi pe rute secundare astăzi, dar nu mai puţin periculoase, din zona Afganistan-Pakistan. Aceste rute folosesc în mod extensiv zone de trecere precum cele din Asia Centrală, cu precădere Tadjikistan, Uzbekistan şi Turkmenistan, via Nordul Caucazului rus sau Kazahstan, Ucraina, Republica Moldova, România. O rută care aduce imigranţi din spaţiul periculos al talibanilor şi fiefurile Al Qaeda, mai nou a Statului Islamic Afgan şi Jundalahului sunit Iranian, către Europa.

Ştiri precum cea referitoare la captura de către poliţia de frontieră română la Rădăuţi a 9 cetăţeni afgani, călăuziţi de un cetăţean ucrainean, care intenţionau să intre ilegal în România pe la frontiera verde pentru a ajunge într-o ţară din Spaţiul Schengen, se înmulţesc. Reţelele de trafic de imigranţi şi călăuzele sunt capturate iar tema reprezintă o problemă de maximă importanţă atât la Kiev cât şi la Chişinău şi Bucureşti. Mai ales că libera circulaţie a cetăţenilor la nivel European vine la pachet cu acorduri de readmisie şi angajamente ale Republicii Moldova şi Ucrainei de reprimire a acestor cetăţeni care ajung de pe teritoriul lor în statele membre ale UE, acorduri semnate şi în vigoare în ambele state. Situaţia cea mai ingrată rămâne în Republica Moldova, acolo unde lipsa controlului regiunii nistrene poate crea dificultăţi suplimentare.

Lucrătorii Poliţiei de frontieră române i-au observant, de această data, pe migranţi la aproximativ 500 metri de frontieră, pe direcţia localităţii Muşeniţa, jud. Suceava, un grup format din 10 persoane, 5 copii şi 5 adulţi, care se deplasa, pe jos, dinspre frontiera cu Ucraina spre interior. În urma verificărilor efectuate, s-a stabilit că grupul era format din 9 cetăţeni afgani, 5 copii, cu vârste cuprinse între 3 şi 10 ani, şi 4 adulţi, cu vârste cuprinse între 24 şi 40 de ani. De asemenea, s-a constatat că aceştia erau călăuziţi de un cetăţean ucrainean, Heorhii H. care a declarat poliţiştilor de frontieră că în schimbul unor sume de bani promise intenţiona să-i conducă până într-o ţară din Spaţiul Schengen.

Asemenea ştiri se repetă iar capturile ameninţă să transforme aceste cazuri disparate într-un adevărat fenomen, cu impact major asupra securităţii statelor din regiune, introducând presiuni suplimentare, reclamând forţe şi alocări de resurse importante dincolo de preocupările existente deja, cele legate de agresiune armată, ameninţări separatiste sau posibile acţiuni teroriste – cu impact redus, dar totuşi nu imposibile chiar şi în regiunea noastră.

E motivul pentru care subiectul trebuie adus pe masă în cadrul discuţiilor privind rutele de tranzit ale refugiaţilor şi impactul preluării imigranţilor la nivel European. E un subiect important şi pentru viitoarea formula trilaterală România-Republica Moldova-Ucraina pentru punerea de acord şi adoptarea unei poziţii comune în regiune şi discutarea acestui tip de problemă la nivel european.

Absorbţia de imigranţi ca argument strategic de forţă la nivel UE

Unul dintre cele mai importante argumente pentru intrarea României în NATO a fost faptul că ani de zile înainte de acest pas, ţara noastră a acţionat şi s-a comportat ca şi cum ar fi deja membru al Alianţei. După consensul strategic de la Snagov, acolo unde toată lumea a fost de acord, la nivelul clasei politice româneşti, cu integrarea în NATO şi UE ca obiectiv strategic al României – conform doleanţelor populaţiei, e de la sine înţeles – participarea României în teatrele de operaţiuni a fost lozul câştigător pentru a proba interoperabilitatea, rezultatele reformei Armatei şi a sectorului de securitate şi voinţa naţională coezivă pentru susţinerea acestor operaţiuni.

Nici atunci, când abia păşeam(primii) în Parteneriatul pentru pace nu a fost uşor ca, pe o populaţie înclinată spre populism şi pacifism de paradă a epocii comuniste, spre nealiniere prin referendumul de reducere a cheltuielilor militare cu 5%(1986) să obţii un sprijin direct pentru participarea în operaţiuni de luptă, şi nu numai sub egidă ONU şi cu mandat al Consiliului de Securitate, ci şi în Bosnia Herzegovina, Kosovo, Irak şi Afganistan, în alte categorii de operaţiuni. Dar pasul a fost enorm, şi înţelegerile personalului militar şi de securitate ca şi operaţiunile de prim plan au fost relevante. România a avut pentru prima oară coordonarea operaţiunilor psyops, deşi, formal, armata română nu avea o unitate specializată la acea oră.

Croaţia - Linia de bagaje de la Tovarnik FOTO Mircea Barbu/Adevărul

Astăzi bătălia majoră pare a fi gestionarea crizei refugiaţilor. Şi statele s-au poziţionat strategic şi şi-au pregătit poziţiile principiale. Şi România are propria abordare: poziţionarea strategică pe argumente puternice, acceptarea imigranţilor dar limitarea numărului lor şi mai ales respingerea abordării la nivele inferioare, folosind proceduri de vot noi cu dublă majoritate pe afaceri interne, şi scoaterea din responsabilitatea Consiliului European a subiectului. Principial, România apără faptul că o decizie luată de Consiliul European în iunie – fără cote obligatorii – nu poate fi schimbată prin decizia Consiliului JAI, eventual prin decizie nu unanimă, ci cu dublă majoritate.

În plus, scoaterea temei din dezbaterea Consiliului European poate determina un nivel de reprezentare şi negociere mai jos decât cel în care România ar putea chiar să-şi atingă ţintele programate într-un mandat realist. Care ar putea să-i şi permită ulterior să promoveze soluţiile finale rezultate din deciziile europene.

De asemenea, sunt un inamic al cotelor, respectiv al utilizării numerelor în locul oamenilor. Îmi pare bine că părerea a fost preluată la cel mai înalt nivel de către Preşedintele Johanis. Refugiaţii sunt oameni ce fug din faţa războiului sau sunt oprimaţi politic, fiecare având propria poziţie şi fiind un caz individual, mai mult, probându-şi legitimitatea solicitării ca refugiat sau, ulterior azilant. Sunt poveşti individuale, sunt oameni, iar tratarea lor merită cel puţin respectul ascultării şi înţelegerii fiecărui caz în parte, nu abordarea tehnică, birocratică, matematică, contabilicească a cotelor, un mecanism al cantităţii ce exclude o gândire a politicilor calitative europene pentru această problemă.

Totuşi problema imigranţilor este aici, şi va rămâne în prim plan pentru o perioadă medie spre lungă de timp. E o realitate, iar România trebuie să-şi dezvolte capacităţile de primire, găzduire, pregătire şi integrare a imigranţilor, un atu ce poate deveni viitorul argument strategic de greutate în viitoarea Europă, jucând rolul pe care participarea în teatre de operaţiuni militare l-a reprezentat pentru NATO. Deci România trebuie, cred eu, să-şi dezvolte propria capacitate de absorbţie a imigranţilor, şi asta pe termen scurt, cât mai repede.

România se pregăteşte să primească refugiaţi. Au fost amplasate primele corturi în tabere improvizate în judeţul Timiş FOTO România TV

Nu de alta, dar era o temă care deja plutea în aer de câţiva ani, cea a nevoii de forţă de muncă în special în domeniile unde pregătirea e lungă şi grea iar salariile şi beneficiile sunt reduse. În sănătate, la nivelul personalului mediu, în învăţământul mediu, în zona muncitorilor calificaţi, există deficite majore care, în 3-4 ani, necesită o completare de nişă, care poate veni din zone externe nu neaparat proxime, pe o piaţă în care toate statele occidentale există deja şi au mecanisme exersate. Iar imigranţii veniţi în contingente la muncă vin cu toate problemele statelor de provenienţă, şi reclamă o pregătire specială, similară celei de primire a refugiaţilor. Cred că ar trebui să începem planificarea strategică, de la infrastructură la comunicare şi gestiunea problemelor de securitate, ca să nu ne ia valul, ca de obicei, nepregătiţi.

E adevărat că ideea lansată de mine privind nevoia de a ne dezvolta capacitatea de absorbţie mi-a adus multe înjurături, dar cred că ar trebui privită cu mai multă atenţie. E un argument foarte puternic ce poate creşte capacitatea şi greutatea strategică de a negocia a României. Mai mult, există şi o istorie care ne avantajează în trecut, cea a studenţilor străini şi imigranţilor din statele foste comuniste primiţi aici. Aveam o istorie a capacităţii de dezvoltare a anului pregătitor pentru a învăţa limba română, aveam capacitatea de a pregăti tineri din terţe ţări – arabe cu precădere, dar şi Israel, Grecia, Iran, Coreea de Nord, etc – şi, mai ales, aveam capacitatea de a superviza componenta de securitate aferentă unei asemenea prezenţe.

Fireşte ne lipseşte astăzi experienţa de a integra în viaţa de zi cu zi asemenea imigranţi. Dar şi aici trebuie să ne lămurim: e vorba de refugiaţi care vor să se reîntoarcă acasă în 2 ani sau cum se termină conflictul, fug ei de război sau e vorba despre imigranţi care caută doar un trai mai bun? Sau or fi printre ei şi imigranţi trimişi “cu treabă”, fie pentru Bashar al Assad, fie pentru grupările islamiste, fie de anumite grupuri teroriste, pentru a se infiltra şi a se stabili în Europa?

Turcia, aflată între alegeri, terorism şi refugiaţi

Turcia se află în centrul unei furtuni perfecte. Alegerile generale nu au dus la o majoritate şi un guvern legitim, presiunea refugiaţilor sirieni creşte şi exodul către Europa nu poate fi stăvilit, terorismul kurd şi anarhic de stânga răbufneşte zilnic cu morţi şi răniţi, iar mai nou, Turcia se află în postura de a fi înconjurată strategic de către Rusia, după amplasarea noilor capabilităţi militare terestre şi a viitoarei baze aeriene lângă Latakia şi consolidarea prezenţei şi exerciţiilor militare ruse în Estul Mediteranei.

Este foarte posibil ca în scurt timp, NATO să se confrunte cu posibilitatea apelării de către Ankara la articolul 4 şi să apară consultări pe această temă şi o nouă discuţie despre ofensiva agresivă a Rusiei în partea sudică a flancului Estic al Alianţei pentru a satisface opţiunea strategică a Rusiei de a ieşi la mările calde. E aici şi o altă înclinaţie a Moscovei aceea de a limita predictibilitatea şi a valorifica surpriza strategică, motiv pentru care a calmat, doar momentan, situaţia în Ucraina pentru a deschide acest nou front cu Occidentul în Siria şi Estul mediteranei, situaţie cce ameninţă Turcia, dar şi libera circulaţie la strâmtori şi securitatea maritimă în Marea Neagră, punct nodal în securitatea Alianţei.

Revenind la problema imigranţilor, Turcia a fost unul dintre statele făcute responsabile de exodul actual, de suprasarcina petrecută în ultima lună pe fluxurile de imigranţi, dincolo de o anumită curgere naturală. I s-a reproşat că a lăsat să plece imigranţii, aşa cum Germaniei i s-a reproşat că a chemat aceeaşi imigranţi, refuzând tacit să-i mai repatrieze în statele de intrare în UE, apoi anunţând public acest lucru, în fine anunţând primirea a 800.000 dintre ei şi, în fine, susţinând nevoia de forţă de muncă a sa. La fel cum vinovate au fost pe rând Grecia pentru că a lăsat să tranziteze imigranţii, Macedonia care şi-a periclitat libera circulaţie pentru cetăţenii săi adoptând legea ce permite traversarea teritoriului în 72 de ore de către imigranţi, Serbia şi ulterior Ungaria, cu toate excesele sale.

Dar să vedem cam care e situaţia imigranţilor sirieni în Turcia aflată în perioadă preelectorală din nou, aşa cum comunică datele oficiale de la Ankara:

• În Turcia sunt peste 2 milioane de refugiaţi sirieni, mai mult de jumătate din sirienii refugiaţi în întreaga lume. Turcia e şi ţara cu cel mai mare număr de refugiaţi găzduiţi din lume.
• 260.000 de sirieni sunt în 25 de locaţii temporare unde primesc haine, cele necesare şi asistenţă medicală, alţi 1,8 milioane fiind în oraşe, pe cont propriu, dar cu asigurări medicale gratuite în Turcia.
• În Turcia au fost găzduiţi imigranţi indiferent de origine, etnie şi religie. În timpul bătăliei din Kobane, din Siria, au fost lăsaţi luptători kurzi să treacă în Siria pentru a-şi ajuta fraţii şi au fost găzduiţi peste 200.000 de rezidenţi kurzi în mai puţin de o săptămână. Asta ar proba că Turcia nu luptă cu kurzii, ci cu PKK şi terorismul de stânga din Turcia, respective cu separatismul.
• Populaţia siriană în Turcia creşte rapid. Peste 100.000 de copii s-au născut în Turcia de la începerea războiului, peste 1,2 milioane e sirieni sunt sub vârsta majoratului şi peste 600.000 de vârstă şcolară. Asta introduce presiuni noi pe sistemul social şi de învăţământ.
• Până acum Turcia a prins peste 60.000 de migranţi ilegal în 2014 de către forţele de securitate şi deja peste 50.000 anul acesta. Turcia dezvoltă două operaţiuni şi în Marea Mediterană - “Operation Safe Med”- şi în Marea Egee “Operation Aegean Hope”.

În faţa acestor obiective, să ne uităm şi la contribuţia comunităţii internaţionale pentru a sprijini Turcia (în cazul Libanului , cu 25% din populaţia actuală alcătuită din migranţi, a Iordaniei şi a Egiptului, statele Golfului plătesc partial pentru tabere şi întreţinerea refugiaţilor, nu şi Turciei). Am avut amplasate rachete Patriot pentru apărarea teritoriului turc, însă ele au fost retrase. În cee ace priveşte migranţii, mai nimic – nu pun aici acţiunile organizaţiilor neguvernamentale. O acţiune preventivă de susţinere financiară a acestor tabere şi a refugiaţilor în Turcia şi în statele vecine Siriei, încă de acum 3-4 ani, ar fi evitat, poate, exodul masiv de refugiaţi spre Europa.

Reţelele de traficanţi. Amploarea infracţionalităţii

Una dintre ipotezele privind exodul recent de imigranţi către Europa rezidă într-o afacere de mare amploare realizată de reţelele de traficanţi, care profită pe deplin de dorinţa imigranţilor din zonele de război de a ajunge nu atât într-o ţară sigură, cât într-o ţară în care câştigurile să fie importante, să aibă locuri de muncă sau măcar asistenţa socială la un nivel care să le permită un trai mai bun. Iar cei ce iau drumul unor asemenea aventuri au diverse niveluri de cultură şi pregătire profesională. De la cei ce trăiesc în sărăcie lucie şi analfabetism, la cei care au acces la internet, ştiu să utilizeze GPS-ul pentru a se ghida pe drumurile europene şi pot plăti câteva mii de euro călăuzelor.

Şi metoda de recrutare pe care o practică reţelele e diferită. Diferită în Africa neagră, diferită în Africa sub-sahariană şi Libia şi diferită în Orientul Mijlociu şi în Turcia. Aici, în Orientul Mijlociu, cu precădere în Turcia, internetul şi reţelele de socializare par să fi jucat un rol major în recrutarea imigranţilor care au creat exodul ultimelor luni. Iar o soluţie comprehensivă la tema imigranţilor trece obligatoriu şi prin identificarea şi vânarea reţelelor de traficanţi. Şi nu mă refer aici la businessmani de ocazie, iresponsabili şi întâmplători, care pleacă să facă cărăuşie cu propria maşină e la Debrecen la Viena, nici la romii care ascund migranţii arabi sub hainele tradiţionale şi-i infiltrează în Germania. Aceştia sunt oportunişti care vor face, cu certitudine, închisoare prin toată Europa, plătind pentru marile reţele.

Aici vorbim despre lucrurile cu adevărat grave, aranjate, despre cei capabili să organizeze un asemenea exod şi să-l dirijeze spre Germania şi ţările nordice, să-l treacă peste graniţe în statele europene, chiar membre ale spaţiului Schengen. Autorităţile europene au evaluat nivelul flagelului ca fiind echivalent cu lupta împotriva unei armate de circa 30.000 de presupuşi traficanţi de persoane. Robert Crepinko, responsabil pentru combaterea reţelelor de crimă organizată în cadrul Oficiului European de Poliţie (Europol), cu sediul la Haga a declarat că lupta cu reţelele de traficanţi “este prima prioritate pentru noi, fără nicio îndoială, nu doar pentru Europol, ci pentru toate statele membre ale Uniunii Europene”.

Reţelele de traficanţi îi fac pe candidaţii la exil să îşi asume un risc enorm, şi constituie o “imensă provocare pentru toate statele membre, atât pe plan umanitar, cât şi pe cel al securităţii”, a estimat Crepinko, pus în dificultate de nevoia de a produce o strategie comprehensivă pentru a lămuri statele membre de ce e nevoie să accepte cote de imigranţi şi să le dea garanţii că poate opri exodul mai departe. Afacerea traficului cu imigranţi generează venituri de ordinal a miliarde de dolari, şi funcţionează atât timp cât poate crea speranţe unui număr de persoane cu venituri relativ decente din zone de război, dar mai ales care fug din ţări sărace şi alimentează valul de migranţi economici, provenind cu precădere din ţări precum Siria, Afganistan, Eritreea şi Somalia.

Imigranţi pe Marea Mediterană FOTO AP

Potrivit datelor Europol, reţelele nu au religie şi etnie, ci sunt o mare familie animată doar de gândul profitului din disperarea oamenilor şi speranţa lor de mai bine. Exemplul clasic este cel al unei reţele de 16 traficanţi, destructurată recent în Grecia prin arestarea a doi români, doi egipteni, doi pakistanezi, şapte sirieni, a unui indian, a unui filipinez şi a unui irakian. Ei au câştigat în câteva luni aproape 7,5 milioane de euro, făcând să vină în principal în Europa sirieni, trecându-i cu acte false din Turcia în Grecia, atât pe căi maritime şi aeriene, cât şi terestre.

Traficul de fiinţe umane este combinat nu rareori cu sclavia sexuală şi exploatarea în locuri de muncă prost plătite şi a devenit businessul cel mai profitabil dintre toate activităţile criminale, devansând chiar traficul de arme şi cel de droguri, potrivit Agenţiei europene de supraveghere a frontierelor Frontex, Izabella Cooper. Din ce în ce mai mult, traficanţii utilizează reţelele de socializare, Facebook sau altele, pentru a-şi oferi serviciile, a-şi negocia preţurile şi a organiza traseele migranţilor, potrivit Europol şi Frontex. Frontex a descoperit o reţea condusă de eritreeni, care trimiteau migranţi din această ţară spre Libia, trecând prin Sudan şi având ca destinaţie finală Italia. În Africa Occidentală şi Subsahariană, traficanţii utilizează o serie de camioane şi adăposturi pentru a-i aduce pe migranţi în Libia. Una din rutele utilizate trece prin Ghana, Burkina Faso şi Niger. Odată migranţii ajunşi în Libia, reţelele specializate îi trimit să traverseze Mediterana în ambarcaţiuni pescăreşti sau mici bărci pneumatice supraîncărcate.

Şi românii sunt implicaţi, după cum am văzut, în asemenea reţele. E greu însă să ceri ca statul român să controleze activităţile resortisanţilor săi în Europa, Asia sau Africa. Unde nu mai e scuzabil, este atunci când aceste reţele se formează şi acţionează în România, sau atunci când cetăţeni români pleacă în Europa cu scopul direct de a participa la asemenea reţele de traficanţi. Aici responsabilitatea instituţiilor specializate rămâne importantă, ca şi identificarea, sub controlul DIICOT, a autorităţilor române implicate în facilitarea sau eventuala colectare a uzufructuui din asemenea reţele, că vizează ruta sudică spre Germania, sau că se referă la ruta Estică, din Afganistan şi Pakistan prin Asia Centrală, Rusia şi Ucraina spre Europa. Dacă nu, o asemenea rută secundară ar putea deveni coridor pentru exodul de imigranţi, iar România statul de frontieră al UE în prim plan, sub presiunea imigraţionistă.

Responsabilii supra-valului de imigranţi care a aruncat în aer Europa

Este clar că am trăit în ultima lună un fenomen care e deloc natural. Creşterea bruscă a valului de imigranţi, generaţi de războaiele din Orientul Mijlociu, s-a dovedit a fi o suprasarcină proiectată asupra Europei. Iar liniştea ce se aşterne asupra drumului din urma acestora arată şi capacitatea limitată a celor ce au planificat exodul de a menţine ritmul susţinut al migranţilor sau de a genera un efect de antrenare care să menţină ritmul milioanelor care să inunde Europa, transformând-o în EurArabia, aşa cum anterior alţii, în martie aprilie, se plângeau că văd o EurAfrica în evoluţie.

Am avut multiple ipoteze despre cei capabili să genereze un asemenea exod şi să proiecteze emigraţia ca instrument. Anterior doar China avea capacitatea de a proiecta mici comunităţi care să se inoculeze în diverse ţări ale lumii, însă sub radarul unui fenomen de masă, limitat, pentru ca acolo să creeze Chinatown-uri cu reguli proprii şi acces limitat chiar pentru organele de ordine. Mai mult, şi în acest caz era vorba despre o combinaţie de infracţionalitate organizată şi ceva permisivitate sau corupţie a statului chinez implicate, pentru a susţine valul ulterior.

Unii au vorbit despre mâna Rusiei. Gen. Constantin Degeratu, fostul şef al Statului Major General şi fost consilier de stat al Preşedintelui României a formulat direct această ipoteză, bazându-se în special pe cine profită dintr-o asemenea întreprindere, de deturnare a agendei şi de divizare a Europei, confruntată cu o problemă de mică amplitudine dar de mare impact, care testează solidaritatea europeană. Fără probe directe, e greu de acceptat că orice se întâmplă e vina Rusiei, aşa cum aş înclina să nu acord Moscovei o asemenea capacitate de a genera proiecţia a 30-40.000 de imigranţi din regiunea Irak-Siria către Europa chiar şi utilizând infracţionalitatea organizată care-i stă la dispoziţie sau relaţiile cu serviciile secrete irakiene şi siriene.

Există însă date care vorbesc despre o anumită infiltrare a serviciilor siriene în acestă mişcare. Potrivit academicianului saudit Muhammad Al-Hudhaif, numeroşi membri ai Miliţiilor şiite de Mobilizare Populară şi ai trupelor paramilitare Shabiha, loiale preşedintelui Al-Assad, s-au infiltrat printre refugiaţii sirieni şi imigranţii irakieni din Europa.  Muhammad Al-Hudhaif a postat, pe contul său de Twitter, că “printre valurile de refugiaţi din Europa s-au infiltrat numeroşi criminali de război”, aparţinând celor două formaţiuni care susţin regimul de la Damasc. “Aceasta în cazul în care organizaţiile internaţionale interesate ar dori să îi urmărească”. Zeci de membri ai miliţiilor şiite/alawite, acuzate de comiterea unor masacre în rândul sunniţilor, au ajuns în Europa sub identităţi false, pentru a evita acuzarea lor, în justiţie.

Nu ştiu cât de credibilă e această susţinere, dar pot să cred că există oameni care vor să scape din regiune, aşa cum pot să cred că serviciile speciale siriene pot utiliza acest vehicul dacă-l consideră util, sub terţe identităţi. Cum am văzut şi reţele de falsificare şi vânzare de identităţi siriene, şi aici ar putea fi o explicaţie. Nu cred însă să regimul sirian poate genera o asemenea mişcare, de o asemenea amploare. Admiţând că acum i-a venit ideea să destabilizeze Europe, şi că am avea şi motivaţia de ce s-o facă direct cu Germania.

Nu cred nici că Turcia brusc a rupt zăgazurile şi a trimis imigranţii sirieni în Europa. E necredibil pentru că Ankara are atâtea probleme încât numai de operaţiuni de proiectare a imigranţilor în Germania nu avea timp să se ocupe. Oricum exodul a generat declararea ca state sigure a ţărilor din Balcanii de Vest şi a Turciei însăşi. Şi, din nou, de ce nu a făcut-o Turcia în ultimii 3-4 ani, fiind depăşită de numărul enorm de imigranţi pe care-i găzduieşte de atâţia ani, ajungând la 2 milioane azi.

Nu pot să spun că am un răspuns exact. Dar am identificat două fenomene care coincid în timp cu acest început de exod, această suprasarcină de refugiaţi proiectaţi spre Germania. Primul ar fi acţiunile şi declaraţiile Germaniei însăşi, care a anunţat că primeşte până la 800.000 de refugiaţi, ulterior chiar un milion, şi că are deficit de forţă de muncă. (Îndeajuns pentru ca ţările Golfului să replice la observaţia privind lipsa de solidaritate, pe lângă probarea contribuţiilor financiare către ţările din jurul Siriei care găzduiesc refugiaţi, că ele nu au nevoie de sclavi). Apoi în discuţie mai intră zvonul că Turcia şi SUA au căzut de acord cu crearea zonei tampon în nordul Siriei, la graniţa cu Turcia, unde să fie mutate toate taberele de refugiaţi sirieni şi imigranţii din Turcia. La o asemenea ştire, parte din cei 1,8 milioane de sirieni care trăiesc în oraşele turce în afara taberelor de refugiaţi, pe cont propriu, au avut bani să plătească reţelele de traficanţi şi să plece unde auziseră că erau aşteptaţi, în Germania. Asta ar explica de ce sunt 80% bărbaţi şi cu resurse şi capacităţi tehnice cei ce alcătuiesc această supra-imigraţie modernă.