Alegerile europene – testul unei Europe în criză

Bătălia va fi acerbă, fără îndoială cea mai dură din istoria UE. Mizele sunt pe măsură. Bătălia va fi complicată şi dură, notează un studiu elaborat de organizaţia DODS din Bruxelles, specializată în analiza proceselor politice comunitare, deoarece, din 2014, vor fi implementate pentru prima oară prevederile Tratatului de la Lisabona privind desemnarea noilor membri ai instituţiilor europene.

Ne interesează procedura de nominalizare a membrilor Comisiei Europene şi a Preşedintelui acesteia deoarece, în art 17 (7) al Tratului de la Lisabona există două inovaţii majore: în primul, anunţă că rezultatele alegerilor europene trebuie să fie luate în calcul de Consiliul European atunci când propune cu majoritate calificată un candidat şi, în al doilea rând, spune că Preşedintele Comisiei este validat de Parlamentul European prin vot cu majoritate absolută.  În cazul în care cadidatul propus de Consiliu nu reuşeşte să treacă de votul Parlamentului, atunci, în termen de o lună, tot cu majoritate calificată, Consiliul trebuie să trimită o altă nominalizare care trebuie să întrunească majoritatea absolută în PE.

Interesantă dorinţa legiuitorului de a modifica prevederile existente pentru a oferi o mai mare credibilitate şi legitimitate organismelor europene. Problema este că, de la un episod la altul, alegerile europene au reprezentat un punct de atracţie din ce în ce mai puţin apetisant pentru votanţii din statele membre. Ceea ce face să asităm la un paradox îngrijorător prin consecinţele sale tocmai la nivel de credibilitate: Europa este condusă de persoane alese de un procentaj din ce în ce mai scăzut de alegători, fiind manifestat dezinteresul faţă de proiectul Europei Unite, prioritare fiind dezbaterile şi interesele naţionale.

Iată de ce urmează o bătălie dură între interesele naţionale care vor dori promovarea unor personaje de forţă la nivelul Comisiei, cu mult mai important ca poziţie relevantă politică decât până acum sau, în cazul unor ţări, confirmând deja comisari existenţi, cei de care sunt siguri că vor întruni un consens în Parlamentul European.

Nu va fi simplu pentru că există câteva neclarităţi sau omisiuni în prevederile Tratului de la Lisabona: se specifică faptul că trebuie luat în considerare rezultatul alegerilor europene, dar nu spune şi cum anume. S-a ajuns la compromisul ca fiecare dintre grupurile politice din Parlamentul European să propună un candidat propriu dar, atenţie!, Consiliul European este legalmente responsabil cu nominalizarea pentru preşedinţia Comisiei Europene, fiind însă necesar acordul prealabil al Statelor Membre şi Parlamentului European. Această din urmă operaţiune presupune deja negocieri, ritmul acestora intrând în turaţia maximă imediat ce vor fi cunoscute rezultatele alegerilor din 25 mai, actualul Preşedinte al Consiliului European, Herman Van Rompuy urmând să fie persoana care va acţiona ca mediator...

Interesante sunt nu numai rezultatele alegerilor, ci şi alianţele care se vor forma la nivel de grupuri în Parlamentul European, din moment ce, extrem de probabil, urmează să apară o nouă forţă cu o putere deloc de neglijat în materie de vot, cea a populiştilor şi extremei-drepte, posibil noul “king maker” din spaţiul politic european...

Se va juca, în continuare, în funcţie de importanţa şi relevanţa politică a Statelor Membre, asta în contextul în care este previzibil să dispară sau să diminueze considerabil spaţiul de joc al Marii Britanii, pe de o parte din cauza politicii eurosceptice a conservatorului David Cameron şi aliaţilor săi liberali şi, pe de altă parte, la fel de important, din cauza prestaţiei extrem de criticate a Înaltului Reprezentant al UE pentru politică externă şi de securitate, Lady Ashton, în acelaşi timp şi vice-preşedinte al Comisiei Europene. Dintre ţările mari, Italia nu poate aspira nici ea la una dintre funcţiile-cheie, asta deoarece Mario Draghi este deja preşedinte al Băncii Central Europene.

Context în care este de anticipat un suspans real în ce priveşte nominalizare candidatului pentru postul de Preşedinte al Comisiei Europene. Niciunul dintre cei doi candidaţi majori, Juncker şi Shultz, nu este sigur acum că partidul politic european pe care-l reprezintă va putea câştiga într-o manieră absolută şi analizele din acest moment arată că nici nu se poate întâmpla asta. Depind, deci, de alianţele ulterioare de vot (cu concesiuni cu atât mai important cu cât rezultatele vor fi mai strânse) cu partidele mici dar, câteodată, pe poziţii ideologice relativ opuse sau de-a dreptul ostile, cum este grupul extremei-drepte.

Este posibil, conform unor surse, să asistăm la următoarea situaţie-limită: este adevărat că în Tratatul de la Lisabona se se spune că Preşedintele Comisiei Europene va fi ales din grupul politic care câştigă alegerile, dar în sala de vot acest lucru va prima oare în faţa votului care, spre exemplu, ar fi determinat de alianţa socialişti-liberali-verzi sau, dimpotrivă de una PPE-liberali-populişti? Vi se pare imposibil? Uitaţi-vă atunci la ce s-a întâmplat cu nimeni altcineva decât cu Juncker în persoană care, la ultimele legislative din Luxemburg, conducea detaşat, dar a pierdut în ultimul moment în faţa unei coaliţii între liberali, socialişti şi ecologişti...Se mai vorbeşte şi de “marea înţelegere” care ar viza impunerea lui Schultz ca Preşedinte al Comisiei Europene în schimbul susţinerii pentru Juncker la Preşedinţia Consiliului European. Posibil şi relativ credibil, atât cât ceva poate fi credibil şi previzibil acum la Bruxelles.

Pe de altă parte, este de presupus că, în afara unor înţelegeri de ultim minut, o eventuală candidatură a lui Schultz se va putea lovi de un vot negativ în Parlamentul European, acolo unde deja a izbucnit un scandal major cu acuzaţii grave la adresa şefului socialiştilor. Situaţia este într-atât de delicată încât se vorbeşte deja de un Plan B pentru salvarea situaţiei, numele prim-ministrului danez fiind foarte circulat ca o posibilă soluţie credibilă de rezervă. În cazul lui Juncker pot exista dezbateri dure provocate, în primul rând, de opoziţia socialiştilor, dar şi de o raliere a parlamentarilor din alte partide, pe baza amintirii faptului că el a fost la conducerea Eurogrupului pe vremea când dreapta europeană promova ca singră soluţie pentru ieşirea din criză măsuri extrem de dure de austeritate, carcterizate mai apoi drept o mare greşeală istorică.

Fiecare dintre candidaţi încearcă deja să-şi asigure două seturi de argumente esenţiale: pe de o parte negociază cu statele membre, solicitând şi primind propuneri cât mai puţin contestabile şi credibile pe piaţa politică europeană şi în cercul închis al puterii informale de la Bruxelles. Pe de altă parte, operează o negociere privind susţinerea altor grupuri parlamentare prin acceptarea unor candidaturi din partea altor familii politice, dar pe acelaşi principiu de notorietate, competenţă şi acceptabilitate.

În cazul României, bazându-ne pe actualelel sondaje de opinie, vedem că scorul socialiştilor va fi unul important, ceea ce măreşte şansele candidaţilor săi de a ocupa locuri relevante în structurile Parlamentului European, dar şi întărind şansele celor doi candidaţi ai săi la postul de comisar european (Mircea Geoană şi Corina Creţu). Este foarte posibil ca voturile acordate dreptei să fie nu numai radical mai puţine ca în precedenta sesiune de europarlamentare, dar şi cu mult mai împărţite şi către partide care nu fac parte din PPE, ceea ce presupune o scădere a şanselor de a ocupa locuri importante, ci şi negocieri ulterioare de aderare la PPE unde, deja, există trei partide romaneşti (PDL, PNŢCD şi UDMR – aflat acum la guvernare alături de socialişti).  Scorul liberalilor rămâne încă un mister, dar oricum departe (sau foarte departe, vom vedea) de ambiţia celor 25% prognozaţi entuziast de dl Crin Antonescu. În consecinţă, locuri mai puţine în perspectiva jocurilor europene.

Întrebarea cea mai interesantă rămâne asumarea sau nu de către România (decizia aparţine Guvernului României) a unei eventuale canidaturi a lui Dacian Cioloş, unanim considerat la Bruxelles drept unul dintre cei mai performanţi şi competenţi comisari, cel care a gerat impecabil (politic şi prin negociere financiară) cel mai mare portofoliu în termeni de buget comunitar. Marea sa problemă – din nefericire, esenţială pentru mentalitatea clasei noastre politice- este că nu e afiliat politic unui partid, soldat de nădejde răspunzând prompt şi fără să ceară explicaţii  la comenzile de acasă. 

Aceleaşi negocieri dure vor privi şi Postul de Înalt reprezenant pentru care se află în competiţie nume grele: Fogh Rasmussen (Danemarca), Radoslaw Sikorski (Polonia), Carl Bildt (Suedia), Alexander Stubb (Finlanda), Michel Barnier (Franţa) şi Kristalina Georgieva (Bulgaria).

Interesant este, pentru informarea dumneavoastră, şi programul ulterior alegerilor europene:

• în iunie se formează grupurile politice din Parlamentul European
• între 1-4 iulie se va ţine prima Adunare Plenară, se decide componenţa Comisiilor şi are loc alegerea membrilor Biroului Parlamentului European şi a chestorilor
• între 7-24 iulie se vor desfăşura primele şedinţe ale Comisiilor , cu alegerea conducerii fiecăreia.
• pentru finele lunii iulie este prevăzută şedinţa plenară pentru alegerea noului Preşedinte al Comisiei Europene
• în lunile septembrie-octombrie vor avea loc audierile pentru candidaţii la postul de comisar european
• pe data de 31 octombrie 2014 se încheie mandatul Comisiei Barroso II  

În cazul nostru, întrebarea este dacă, în contextul bătăliei crâncene între palate, se va putea ajunge la un consens privind propunerea românească pentru comisarul european, dat fiind că ea trebuie formulată de Guvern, dar prezentată, negociată şi susţinută de preşedintele Băsescu la Consiliul European. Dincolo de vorbele frumoase despre interesul naţional servite la orice moment unor alegători din ce în ce mai scârbiţi şi indiferenţi, oare va exista o asemenea expresie a unei decizii mature care să servească interesele majore de perspectivă ale României?