Ştim. Ne aflăm în plin război. Dar cât de pregătiţi pentru a-i face faţă?

„Ne aflăm în plin război şi îl vom câştiga!” declara preşedintele SUA din acea vreme, George Bush jr. la scurtă vreme după atacurile asupra Turnurilor Gemene de la 11 septembrie 2001.

Cu toţii am înţeles atunci că războiul nu era unul doar al SUA, ci al unei lumi întregi împotriva unei alte părţi a lumii căzută pradă nebuniei teroriste. Fie ea colectivă sau individuală. Am mai înţeles că războiul acesta dus, după alte reguli decât cele ale conflictelor tradiţionale sau poate chiar în absenţa oricărei reguli, va presupune o amplă mobilizare a forţelor NATO de pe întreaga planetă, solidaritate, o vigilenţă continuă, însoţită de adoptarea unor măsuri de securitate draconice. Poate chiar o limitare a drepturilor şi libertăţilor individuale.

Am înţeles deopotrivă că în răstimpul noului război vom avea parte doar de victorii parţiale, nemarcate prin steguleţe sau cupe de şampanie, cum ştiam că este obiceiul după succesele asupra inamicului în conflagraţiile de tip clasic. Cu toţii ne-am dat seama în zilele lui septembrie 2001 că războiul acesta va fi unul de autoapărare, în sensul primar al cuvântului, şi că nimeni şi nimic nu ne acordă vreo garanţie că am fi feriţi, ca indivizi sau ca popor, de primejdiile şi efectele lui.

Pe 13 noiembrie 2015, într-o noapte de vineri spre sâmbătă, terorismul internaţional s-a năpustit sălbatic asupra Franţei. La câteva luni doar după atacul asupra redacţiei revistei Charlie Hebdo. Au fost atacate atunci, aproape simultan, şapte locuri din Paris, iar cele mai multe victime s-au înregistrat pe un stadion (Stade de France), acolo unde se juca o partidă amicală de fotbal între Franţa şi Germania, şi într-o sală de spectacole de mare capacitate, Bataclan.

Preşedintele Franţei, François Hollande, precum în urmă cu 14 ani şeful Casei Albe, a invocat războiul, neuitând să precizeze faptul că nimeni nu poate prognoza când şi în ce fel se va putea vorbi despre revenirea la starea de pace.

Patru luni mai târziu, pe 22 martie 2016, Occidentul era îngenuncheat din nou şi nu oriunde. Ci la Bruxelles, oraşul în care se află inima politică şi militară a Europei, despre al cărui aeroport prin care trec zilnic atâţia înalţi oficiali ai Lumii s-a spus că ar prezenta grave probleme de securitate. Indiciu clar că, deşi conştientizase demult războiul, Europa civilizată era încă departe de a-şi fi luat toate măsurile de securitate.

Joi, 14 iulie, vulnerabilităţile de securitate ale Bătrânului Continent şi nu doar cele ale Franţei, au mai fost puse o dată tragic în evidenţă. Hexagonul fiind atacat mişeleşte într-o zi ce nu înseamnă doar Căderea Bastiliei, Ziua Naţională, ci momentul afirmării clare a ideilor generoase de libertate, egalitate şi fraternitate şi într-un loc –Place des Anglais în care, în secolul al XIX lea se aduna elita lumii civilizate. Dincolo de orice alte condiţii sau consideraţii, Franţa continuând să fie pe mai departe simbolul liberalismului vestic secular.  Nota de plată a noului atac smintit este inimaginabil de pipărată. 84 de morţi dintre care 10 copii şi alţi peste 200 de răniţi dintre care cel puţin 18 se zbat între viaţă şi moarte.

Preşedintele Hollande, premierul Manuel Valls, ministrul de interne Bernard Cazeneuve s-au reunit de îndată şi ne-au reamintit că nu doar francezii sunt obligaţi să înţeleagă că trebuie să adopte o conduită zilnică conformă stării de război. Ci întreaga lume civilizată.
Cu toate acestea sau poate tocmai de aceea pare inexplicabil cum şi e revoltător că a fost posibil ca un bărbat tânăr, de 31 de ani, un tunisian rezident în Franţa pe nume Mohamed Lahouiej Bouhlej, cunoscut poliţiei ca având antecedente de drept comun a putut închiria un camion frigorific de mare capacitate pe care l-a parcat preţ de 9 ore în apropierea locului în care era programat să se desfăşoare focul de artificii al cărui rost era acela de a marca apoteotic finalul unor manifestări sărbătoreşti. La fel de greu de admis e că acelaşi Bouhlej, lup singuratic, a putut păcăli forţele de ordine, spunându-le că aşteaptă momentul prielnic spre a le distribui participanţilor la eveniment îngheţată.

Nimic, nici măcar detaliul că totul s-a întâmplat după cele patru săptămâni de alertă de maximă securitate din timpul Campionatului European de Fotbal nu justifică lipsa de vigilenţă a forţelor de ordine din Franţa. Se pare chiar că preşedintele Hollande ar fi comis eroarea de neiertat de a nu fi acordat atenţia cuvenită unei comunicări ce-i semnaliza o anumită scăderea a gradului de vigilenţă a forţelor de ordine. Greşeala lor de neiertat trebuie să ne pună pe gânduri. Să ne întrebăm cât e de mare în fapt distanţa dintre vorbă şi faptă.

Până la urmă, e simplu, a ajuns doar o formalitate să declari că suntem în plin război şi că suntem obligaţi să ne obişnuim cu asta. Problema e ca obişnuinţa să nu se metamorfozeze în neseriozitate, în nepregătire pentru prevenire şi pentru ripostă eficientă care nu se confundă nicidecum cu simplele declaraţii circumstanţiale de revoltă şi de compasiune şi nici cu răbufnirile anti-islamiste, xenofobe.