În coasta Parisului, pe ţigăneşte.Un (vechi) tablou

„Vă atrag atenţia că în metrou s-au urcat hoţi de buzunar. Ar fi bine să aveţi grijă de lucrurile personale. Mulţumesc” FOTO presstv.ir

Ministrul francez de Interne, Manuel Valls: „E o populaţie cu un mod de viaţă extrem de diferit de al nostru. În mod evident, cele două moduri de viaţă se bat cap în cap. Ar fi indicat ca romii să se întoarcă în România şi Bulgaria.”

Comuna Kremlin Bicêtre e lipită de Paris imediat după periferic - centura metropolei -, la Porte d’Italie. Comună pestriţă, fără suflet.

Cum cobori panta, de la poarta spitalului – cel mai mare angajator din zonă - , buticele de pe stânga trotuarului îşi aliniază vitrinele fără strălucire, bogate în nimicuri. Pachistanezii ţin un fel de bazar cu de toate, de la flori din fibre plus vraies que nature, la reclame luminoase pe care scrie cu leduri roşii OPEN şi până la turnuri Eiffel transparente, dintr-o răşină care imită sticla.

De curând au rupt din partea din spate a magazinului o încăpere strâmtă pe fruntea căreia scrie, la stradă,  Raji Alimentation Générale. Înăutru, tot felul de ingrediente, legume-fructe, dar şi vopsea de păr, numai pentru brunete, cu plete linse şi stralucitoare şi chipul smead. Raji are o făină de porumb aurie, grisată, împachetată în pungi transparente, 1 euro şi 45 de centime kilogramul, de cel puţin două ori mai ieftin decât la Leclerc. Urmează o boulangerie-patisserie, înghesuită între pereţii bistrot-ului şi cei ai buticei de presă a lui Ferenghi. Cu doi-trei ani în urmă, brutarul era François, un francez burtos şi cu mustaţă, mucalit şi simpatic, o combinaţie reuşită între Asterix si Obelix. Pleca de la brutărie în zori, după ce muncise juma de noapte la frământat şi la copt. Brutăria era ţinută de un portughez şi familia lui care aprovizionau zilnic cu pâine creşele din cartier, inclusiv cafeteria spitalului Bicêtre. Soţia vindea la tejghea, alături de o franţuzoaică mică şi veşnic nespălată pe cap, care făcea repede gură mare dacă nu-ţi auzea salutul de cum intrai pe uşă.

După ce s-a născut şi al treilea copil, portughezul a plecat şi a vândut brutăria unei familii de chinezi. La Ferenghi, în butica de ziare vecină cu brutăria, e un bazar pas possible, te şi întrebi cum se descurcă singur în balamucul de reviste şi jurnale adunate în teancuri sau etalate vraişte peste tot. Se descurcă impecabil, dă restul exact şi-ţi zâmbeşte stângaci, mai mult un fel de rânjet, benign, pe o faţă care altfel ar părea imobilă din cauza perucii zoioase care îi acoperă destul de strâmb scalpul. În butica lui e totdeauna un miros tăios, de ziare aprinse şi cerneală amară, de coloranţi în evaporare, de lumină de neon care arde praf. La Ferenghi e cel mai luminos punct din toata alinierea de butice, care se continuă cu o Bancă, cu volete veşnic trase, apoi cu un restaurant libanez de sandwichuri halal, după el e firma Ney-York-Paris, plină de cosmeticale low-cost, puse de-a valma în coşuleţe din rafie, unde poţi găsi farduri sau deodorante pe care scrie în româneşte, expirate  ieri.

Ora 9:00. Pe trotuarul de periferie urbană fără istorie al Kremlin-Bicêtre e foială obişnuită. Angajaţi ai Spitalului urcă de la gura de metro, alţi locuitori din cartier coboară, spre măruntaiele pamântului, să ia linia şapte, care-i conduce, într-un sfert de oră, până în mijlocul Parisului. Încolonate neglijent, un ciorchine de fete cu plete lungi, prinse cu elastic, coboară panta, direcţia metrou. Sunt vreo zece. Una lălăie o melodie orientală, alta îşi face vânt cu o mapă rigidă de care sunt prinse un pix şi o foaie cu un tabel. Poartă cercei mari, verigi groase din metal auriu, iar la tâmpla stângă o clamă în formă de floare, tot aurie. E încălţată cu şlapi petrecuţi între două degete, are unghiile de la picioare frumos făcute, cu câte o petală argintie peste oja de culoare aprinsă. Vorbeşte tare, întreabă ceva s-o audă capul coloanei, un vlajgan de vreo 15 ani, şeful. Care-i răspunde fără să se întoarcă, ridicând doar un braţ pe deasupra capetelor, pe limba lor, în ţigăneşte. Trupa de romi români coboară hotărât, compact, fluturând din fuste sau pantaloni largi, spre o ţintă precisă, gura de metrou. Una din fete o salută pe cerşetoarea care stă chircită lângă galantarul bulanjeriei din colţ. Copilele coboară treptele sporovăind fără griji, sub pamânt e dintr-odată mai racoare.

La barierele din metal de la intrarea subterană, vlăjganul se strecoară repede în spatele unui barbat cu bilet şi trece dincolo, odată cu el. Aruncă o ocheadă persoanei de la ghişeu şi se duce în faţa uşilor batante de la ieşire care se deschid automat. Cele zece fete intră una câte una, pe contrasens, n-a durat decât un pumn de secunde. Metroul vine în trei minute. Ceaţa s-a postat pe chei, cu dezinvoltură, aproape de capătul din faţă. Cei întâmplaţi pe peron se retrag discret, făcându-le loc. Îmbrăcată cu un deux pièces, o doamnă cu un coc castaniu, înnodat la ceafă, îşi apucă valijoara pe roţi şi porneşte hotărât spre capătul celălalt al peronului. Metroul se apropie, în sunete metalice, de hău apocaliptic: linia 7 e una dintre cele mai zgomotoase din reţeaua Parisului. Noii călători se aşază sub luminile palide, indiferenţi. Metroul se pune în mişcare şi imediat difuzorul emite un semnal sonor, urmat de glasul vatmanului, o femeie:

• Votre attention, s’il vous plait. Des pickpockets viennent de monter dans la rame. Veuillez faire attention à vos affaires. Merci. (Vă atrag atenţia că în metrou s-au urcat hoţi de buzunar. Ar fi bine să aveţi grijă de lucrurile personale. Mulţumesc).

Roţile scrâşnesc din ce in ce mai tare, nu se aude om cu om. Urmează staţia Maison Blanche.