În chestiunea (criza) greacă „nu există îngeri“

Pentru rândurile ce urmează am ales un generic împrumutat de la o declaraţie cu mult tâlc a preşedintelui Consiliului European, Donald Tusk; spunea el, apropo de marea încurcătură din Grecia că, dacă ar fi să atribuim vinovăţii, interne şi externe, ar trebui să observăm că „nu există îngeri”.

Grecii au multe sa isi reproseze, de la slabiciuni institutionale devenite aproape congenitale, un sector public masiv si neperformant, coruptie si evaziune fiscala de mare amploare, pana la masluirea cifrelor care au ajutat tara sa intre in euroarie. Exista temei pentru a considera ca Grecia nu ar fi trebuit sa se alature zonei euro, ca era departe de cerintele de fond care sa o califice pentru aderare. Si totusi a fost primita, alaturi de alte state din flancul sudic al Uniunii, care nu aveau nici ele acreditare ca peformanta economica. In acest debut al euroariei vedem dimensiunea politica a monedei comune, faptul ca a prevalat o logica politica si chiar geopolitica in introducerea sa. Nu in cele din urma, din acest punct de vedere, dorinta Frantei (a presedintelui de atunci Francois Mitterand) si a cancelarului Helmuth Kohl de a vedea Germania reunificata atasata proiectului european si prin moneda comuna. Este de notat ca oricat ar fi stiinta economica de aproximativa, de soft, ea se razbuna cand precepte de baza nu sunt ascultate.[1]

Dar eroarea la care fac aluzie mai sus si care priveste nu numai Grecia nu explica situatia economica catastrofala de acum din aceasta tara. Sunt repere dupa care putem judeca „drumul spre pierzanie” al economiei elene:

- slabiciuni mari ale economiei elene; daca Grecia nu ar fi intrat in euroarie nu ar fi ajuns foarte probabil la o datorie publica precum cea consemnata in 2008 –pietele financiare nu ar fi permis asa ceva;

-  euroaria este o are monetara mult suboptima[2]. Exista diferente de structura foarte mari intre economii, cu o mobilitate insuficienta a factorilor de productie, chiar daca functioneaza in UE ceea ce numim „piata unica”;

- deficitul institutional si de politici (policies) lipseste euroaria de instrumente de corectie la timp si cu o distributie cat de cat echitabila a poverii (burden sharing); orice uniune monetara trebuie sa beneficieze de instrumente care sa amortizeze ceea ce economistii numesc „şocuri asimetrice” (vezi subsolul 2). Daca acestea ar exista, „devalorizarile interne” (taieri de salarii, venituri) ar fi mai putin costisitoare pentru economii si nu ar provoca tensiuni sociale foarte mari, fenomene de şomaj acut si persistent (hysteresis)

- in euroarie, euro a functionat precum o DM (marca germana) subevaluata, ceea ce a stimulat expansiunea industriala a Germaniei si ca peseta, escudo, drachma supraevaluate –aceasta se vede si din dinamicile de productivitate in statele membre, in deficite si surplusuri externe;

- programele economice de corectie, asa cum au fost construite in euroarie, inclusiv pentru Grecia, au mizat pe o combinatie de reforme structurale (justificate in mare parte) si corectii de cheltuieli si cresteri de impozite si taxe pornind de la premiza ca deficite mai mici si reformele mentionate ar restarta economiile. Dar in Grecia si in alte cazuri similare aceasta combinatie nu a avut dozajul corespunzator si a condus la somaj foare mare, la depresiunea economiei (25 caderea a PIB-ului si peste 25% somaj). A stabili, de exemplu, ca principala tinta a unui program un surplus primar al bugetului public din dorinta de a garanta onorarea unor datorii, fara a tine insa cont de conditiile din economie, usor poate duce un program in derapaj.

Experti ai FMI si alti economisti au aratat ca reformele structurale adoptate in euroarie consuma timp, ca austeritate generalizata si excesiva, fara impartirea poverii, poate avea efecte perverse. Cei care au imaginat programele de “stabilizare” au subestimat consecintele nefaste ale devalorizarilor interne, o distributie inechitabila a costurilor ajustarilor. Asa cum in economia mondiala un razboi al valutelor este indezirabil, tot astfel, in euroarie, tarile cu surplusuri externe este bine sa imparta povara corectiilor cu tari cu deficite externe. Este ce sugereaza si Comisia Europeana cand vorbeste despre nevoia de a gestiona cererea la nivelul euroariei, al UE; se adauga aici rostul planului Juncker de stimulare a investitiilor in Uniune.

Atena a gresit fiindca nu a dovedit ca este dispusa sa apuce taurul de coarne in politici publice interne; toate guvernele ce s-au perindat dupa 2008 au ce sa isi reproseze in acest sens. Imi aduc aminte, de pilda, cum un ministru de finante de acum 2-3 ani, fost economist la OCDE, primind o lista de la FMI cu nume de cetateni cu conturi grase in strainatate si care, se prezuma, nu onorasera dari catre fiscul intern, a facut nume de pe lista uitate. Exista un lant imens de slabiciuni si conivente in economia/societatea elena, care explica marea neincredere a partenerilor externi. Aceasta neincredere a fost alimentata de stilul de dialog arogant al unor reprezentanti ai guvernului Tsipras. Problema pe care Yannis Varouvakis, fostul ministru de finante, a ridicat-o, a unei restructurari de datorie, nu este lipsita de sens daca ne gandim ca aceasta poate da oxigen si oferi economiei sanse de revenire. Necazul este ca maniera in care s-a discutat cu omologii nu a fost inspirata si a ignorat aspecte esentiale intre care:

- un club (cum este euroaria) are nevoie de reguli pentru a functiona;

- regulile nu pot fi ocolite fara a creea precedente periculoase pentru stabilitatea clubului; daca se fac exceptii ele trebuie sa fie acceptate de parti;

- negocierile intre parteneri, cand avem state cu prerogative suverane majore, sunt foarte anevoioase –mai ales cand implica transfer de resurse.

-  zona euro a luat nastere avand in constitutia sa interdictia de a fi efectuate transferuri fiscale. Nu este o regula potrivita pentru o uniune monetara, dar este un fapt statuat prin tratate. Si s-a vazut cat de greu a fost sa apara institutii noi, sui generis (gen European Stability Mechamism/ESM, EFSF), sa se permita Bancii Central Europene (BCE) sa intreprinda operatiuni speciale –care au salvat euroaria de la scufundare.

- intervin aspecte de ordin constitutional, ca in Germania, ce nu pot fi eludate

- asa cum votul cetatenilor eleni este de luat in seama tot astfel este de respectat vointa altor cetateni din euroarie;

- nu in cele din urma, apare un spirit al vremurilor, o oboseala in extindere in tarile UE, cu cetateni ce sunt tot mai mult obsedati de probleme si necazuri locale (nationale), care simt, percep, tot mai putin avantajele constructiei europene. La doua conferinte la Bruxells am auzit pe vicontele Etienne Davignon spunand ca “am pierdut cetatenii” –un ecou mai adanc decat ceea ce este numita, de multi ani, disonanta intre guverne si cetateni in Uniune (“deficitul democratic”). Intalnim aici un raison puternic pentru care guvernele din tarile creditoare au un dialog tot mai dificil cu electoratele proprii in a sublinia nevoia de solidaritate. Si gasim o explicatie pentru resurectia nationalismului, xenofobiei, rasismului, etc –pentru respingerea partidelor mainstream si ascensiunea unor formatiuni politice anti-sistem, de stanga sau de dreapta. Europa este in impas mare!

In general, in Uniune, neincrederea a crescut in anii din urma, pe fondul crizei economice si financiare. Frecvent, se poate observa un dialog intre surzi, sau acorduri/compromisuri care au o evidenta alura tranzactionala. O foarte vizibila mostra in acest sens este modul in care se decid utilizarile bugetului UE si sursele de alimentare, cu proliferare de “rabaturi”, ce exprima dorinta tuturor de a da cat mai putin bugetului comun.

Chestiunea greaca este complicata si pentru ca are implicatii majore de ordin geopolitic. Grecia este o tara de granita a UE, intr-o regiune aflata in proximitatea unor mari conflicte, asaltata de imigranti. Avem si razboiul din Ucraina, anexarea Crimeii de catre Rusia, care pun in discutie aranjamentele de securitate in Europa. A trata Grecia ca o simpla problema economica este o maniera neinteligenta de abordare si nu intamplator Jean Claude Juncker si alti inalti oficiali europeni subliniaza nevoia de a fi evitat un Grexit, o iesire din euroarie. Dar si oficialii greci par sa pluseze din acest punct de vedere, sa mizeze ca orice ar fi, Grexit-ul va fi evitat din ratiuni geopolitice. Nu mai amintesc ca si daca ar avea loc un astfel de deznodamant, tot ar fi nevoie de un mare efort de asistenta din partea UE pentru a nu lasa Grecia sa colapseze, pentru a evita o criza umanitara. Esecul Greciei, ca economie si ansamblu institutional, ca stat, ar fi primul intr-o tara relativ dezvoltata si ar fi o palma primita de eleni, dar si de Uniune. Un Grexit ar atinti privirile pietelor catre alte tari din euroarie, care au vulnerabilitati importante (Spania si Portugalia, chiar Italia, platesc putin la obligatiunile suverane intrucat BCE a lansat operatiuni speciale, deci conditiile sunt anormale); ar arata ca procesul de formare a euroariei nu este irevocabil, asa cum a fost gandit.

Grecia are nevoie de sprijin fie ca ramane in europarie, fie ca iese. Daca ar iesi, in perspectiva imediata si pe termen mediu situatia economica s-ar inrautati mai mult; un sector bancar esuat, revenirea la o moneda proprie care ar fi considerabil depreciata fata de euro (cu intre 40-50%), cetateni saraciti mai mult de aceasta depreciere, accesul tarii interzis la pietele financiare externe pentru mult timp (desi China si Rusia probabil ar incerca sa intervina in situatia data). Ar fi nevoie de un masiv efort de sustinere din partea Uniunii pentru a evita un posibil haos generalizat. Conditiile sociale si politice s-ar putea deterioara mai mult, iar oameni disperati, saraciti, fara speramta, ar accepta si forme de guvernare autoritariste, care sa mentina cat de cat ordinea in tara. Cand tesutul social se rupe, se poate ajunge la dezordine mare, la violenta. De aceea, chiar daca exista argumente care pledeaza pentru a largi spatiul de manevra economiei elene prin revenire la moneda proprie, la politica monetara si de curs independente (de pilda, influentul economist german Hans Werner Sinn sprijina Grexit-ul), efectele bune sunt ipotetice, prea indepartate si cum spunea Keynes, “in the long run we are all dead”. Grecia are o economia unilaterala, dependenta de cateva ramuri industriale, cu un mare sector public (desi, trebuie sa ne gandim la ce inseamna o administratie publica intr-o tare care are peste 6000 de insule si ostroave) si care are un contencios istoric cu Turcia ce ar explica cheltuieli militare foarte mari (peste 4% din PIB) –fie ambele tari in NATO. Teoretic se poate imagina un plan de reconstructie economica (tip Plan Marshall) Grecia fiind in afara euroariei, dar ar implica zeci de miliarde de euro si multe aspecte de lamurit din punct de vedere tehnic cand timpul nu mai are rabdare.

Sunt numeroase argumente pentru a se ajunga la o intelegere in ceasul al 13-lea. O asemenea intelegere ar implica o restructurare de datorie, asa cum recomanda FMI si un angajament ferm din partea grecilor ca vor intreprinde reforme structurale, care sa ajute economia sa fie mai eficienta, sa revina la traiectorie de crestere. Am auzit pe ministrul spaniol al economiei Luis de Guindos, care era receptiv vizavi de o eventuala restructurare a datoriei elene. O atitudine de notata avand in vedere ca Spania este o tara creditoare in raport cu Grecia: decat sa primesti nimic, sau foarte putin, mai bine contribui la formarea unui program economic care sa ajute Grecia, sa ajute euroaria, Uniunea. Oricum, trebuie evitat ca un program sa fie ca o scoatere a tarii (Greciei) la mezat prin vanzarea orbeste de active. Grecia este intr-o situatie economica imposibila, dar nu trebuie sa fie tratata ca o tara invinsa in razboi. Nu numai ca umilirea unui popor poate naste monstri, dar este pusa in discutie intreaga infrastructura morala a proiectului european. Deja si de mai mult timp abunda recriminari intre partile implicate in chestiunea greaca. Recriminari se intalnesc si pe alte trasee ale dialogului inauntrul Uniunii, ceea ce este de foarte rau augur pentru viitorul acesteia. Uniunea este un bun public al cetatenilor europeni, care a adus pacea si reconstructia economica pe continent. Si trebuie sa fie aparata fara a sacrifica valorile si principile sale de baza.

[1] De exemplu, raportul MacDougall din 1977, elaborat pentru Comisia Europeana, arata ca o uniune monetara are nevoie de un buget comun de cca 5-6% din PIB-ul cumulat al euroariei. Si cand ne gandim ca bugetul UE este de numai 1% din PIB-ul agregat al statelor membre.

[2] Exista o teorie solida privind o arie monetara optima (optimal curremcy area), care porneste de la lucrari ale lui Robert Mundell din anii 1960’. O are monetara optima este formata din regiuni (tari) care sunt compatibile din punct de vedere structural. Cu cat diferentele sunt mai mari, cu atat este nevoie mai mult de instrumente de amortizare a socurilor asimetrice (intre care si un buget comun, care sa asigure o schema colectiva de asigurare importiva somajului). SUA si Germania sunt uniuni monetare ce pot fi date ca exemple.